Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Cu gândul la o altfel de frumusețe

Cu gândul la o altfel de frumusețe

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Theologica
Un articol de: Nicușor Deciu - 18 Aprilie 2024

Percepția noastră, a oamenilor moderni, asupra frumuseții este redusă, din păcate, doar la cea exterioară, căutată cu strășnicie prin tot felul de împodobiri de fațadă, menite să înfru­mu­sețeze trupul omenesc, iar această strădanie, care adesea poate ­consuma întreaga vitalitate a omului, se face - cum altfel! - decât în detrimentul fru­m­useții lăuntrice, sufletești. Cel mult s-ar putea invoca aici idealul unei estetici, însă chiar și aceasta funcționează fără să poată trece de coaja realității văzute. Totuși, se cuvine să aflăm că tendința menționată mai sus nu este una caracteristică exclusiv prezentului nostru, ci există de când lu­mea, după cum și Sfântul Andrei Criteanul ­observa, cu inegalabila sa măiestrie poetică, într-un tropar din Cântarea a doua a Canonului său: „Îngrijitu-m-am cu deadinsul numai de podoaba mea cea din afară, ­nebăgând seamă de cortul cel dinlăuntru, cel după chipul lui Dumnezeu”.

Sfântul Andrei nu condamnă deloc aplecarea omului spre împodobire și spre înfrumusețare, ci doar faptul că noi, cei neștiutori și ispitiți de formele lumii sensibile, am pus greșit accentul.

O simplă schimbare de accent

Depunem toate eforturile noastre spre împodobirea a ceea ce este secundar și trecător, adică trupul, ignorând ceea ce este principal și destinat veșniciei, așadar, sufletul. Desigur că aici nu este vorba doar de o simplă greșeală de strategie a omului, ci se întrevede de-acum imixtiunea unei viclenii satanice, chiar dacă este una neexplicită. Aceasta se întâmplă întrucât nu suntem martorii unei tăgăduiri directe a realității, ci a unei inversări viclene a lucrurilor, operă specifică, după cum știm, inversului lui Dumnezeu, după cum se și tălmăcește semni­fi­cația ebraică a cuvântului „satan”.

Cea dintâi consecință a păcatului primordial este apariția patimilor în firea omului, după cum semnificativ consemnează și troparele din Cântarea a doua a Canonului: „Întune­ca­tu-mi-am, frumusețea sufletului cu plăcerile poftelor, și cu totul toată mintea țărână mi-am făcut”. Și: „Căutat-am la frumusețea pomului, și mi s-a amăgit mintea; și acum zac gol și mă rușinez”. Aceasta arată că neatenția, neluarea-a­min­te la sine însuși a omului este primul pas prin care-i vine înșelarea și apoi pierzania, pricinuită de întunecarea minții. Observați cum în ambele tropare, prin alegerea greșită a omului, mintea, organul cunoașterii prin excelență, își pierde puterea duhovnicească și ajunge să-și îndrepte capacitatea de cunoaștere exclusiv asupra pământului, care, luat în sine, fără o raportare la Ziditor, devine opac și simbol al urâțeniei. Iar urâțenia, care este dezgolirea de frumusețe, corespunde de-acum cu noua stare a omului: „Pierdutu-mi-am frumusețea cea întâi-zidită și podoaba mea; și acum zac gol și mă rușinez”, zice un alt tropar, arătând faptul că doar relația de comuniune cu Dumnezeu și de împărtășire de harul Lui este sinonimă cu frumusețea.

Falsa frumusețe

Căderea și apoi apariția patimilor în om provoacă o degenerare a sufletului, dar și o pierdere a puterii de a distinge și de a prețui adevărata frumusețe, fapt exprimat de imnograf în acest fel: „Chip luând grozăvia fără chip a patimilor mele, prin pofte iubitoare de dezmierdare, mi-am stricat frumu­sețea minții”. Se arată aici cum noul chip și noua frumusețe a omului de după cădere nu mai sunt acea frumusețe originală a chipului ce se afla în legătură directă cu harul cel nezidit. În schimb, patimile îi confec­țio­nează omului un nou chip de o părută fru­musețe. Și pe măsură ce omul se alipește de tot mai multe patimi, acestea îi modelează necontenit chipul după urâțenia (lipsa de chip, de armonie, de ipostas) proprie acestora. Iar tragismul acestei stări duse la paroxism este astfel cântat de Sfântul Andrei: „Îngropat-am, Mântuitorule, cu patimile frumusețea chipului celui dintâi; dar ca pe drahmă, oarecând, căutându-mă, așa mă află”. Prin urmare, păcatul nu constituie doar o vină cauzată unei greșeli, ci înseamnă în același timp o ascundere, o retragere, a frumuseții originale. Astfel, căderea nu rămâne doar în registrul vinovățiilor, ci devine o forță scăpată din frâiele rațiunii, având capacitatea de a schimba firea în rău, de a o urâți duhovnicește. Pentru aceasta a fost nevoie să vină Hristos, ca, restaurându-l pe om, acesta să-și redobândească odată cu mântuirea și adevărata frumusețe.

Pocăința și fiorul eshatologic

Dumnezeiasca Pronie însă nu a lăsat să se stingă cu totul conștiința și amintirea frumuseții originare, ci a sădit în suflet, pe lângă nostalgia Paradisului, și calea întoarcerii prin pocăință. Astfel, vedem cum și Canonul își continuă tânguirea, îndemnând la recuperarea frumuseții prin pocăință: „Lui Esau cel urât asemănându-te, suflete, ai dat amăgitorului tău întâia naștere, a frumuseții celei dintâi; și de la binecuvântarea părintească ai căzut, și îndoit te-ai amăgit, ticăloase, cu fapta și cu gândirea; pentru aceasta acum pocăiește-te”. Poate că acesta este și motivul pentru care în Cântarea a șaptea a Canonului, sufletul nu mai este îndemnat să-și vadă patimile și păcatele, ci de-acum el însuși se adresează Mântuitorului pe deplin conștient de greșeala sa: „Folosit-am rău chipul Tău, și am stricat porunca Ta; toată frumusețea mi s-a întunecat, și cu patimile mi s-a stins făclia, Mântuitorule. Dar milostivindu-Te, dă-mi bucurie, precum cânta David”. Pocăința este desigur lucrarea de căpătâi pe care se cuvine omului s-o săvârșească pe pământ pentru redobândirea frumuseții celei dintru început, însă recuperarea ei nu mai are loc în această lume decât ca o pregustare. Recuperarea deplină a dumnezeieștii frumuseți ține de-acum de eshaton, așadar, va fi darul de care se va împărtăși cel credincios doar în Împărăția lui Dumnezeu, după cum și faimosul tropar de la slujba Înmormântării grăiește: „Cel ce cu mâna dintru neființă m-ai zidit şi cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ, din care am fost luat, la cel după asemănare mă ri­di­că, cu frumusețea cea dintâi iarăși împodo­bin­du-mă”.

Citeşte mai multe despre:   Canonul cel Mare