Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Captivitatea lui Lot și lucrarea Sinoadelor Ecumenice ca eliberare din robie

Captivitatea lui Lot și lucrarea Sinoadelor Ecumenice ca eliberare din robie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Diac. Emilian Apostolescu - 06 Iunie 2023

Cei care au luat parte la Vecernia premergătoare Duminicii Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic au ascultat, printre paremiile citite, un scurt text din Cartea Facerii (14, 14-20). Pasajul cu pricina relatează inițiativa lui Avraam de a-l elibera din robie pe nepotul său, Lot, capturat în urma unui conflict militar. Pe bună dreptate ne putem întreba: ce legătură are Primul Sinod Ecumenic cu povestea eliberării lui Lot de către Avraam și oamenii săi?

Capitolul 14 din Facerea se deschide cu încercarea unei coaliții de orașe- stat din ținutul Iordanului de a se elibera de sub dominația Elamului, regat aflat în zona Mesopotamiei. Cinci conducători ai acestor orașe-stat, printre care se numără Sodoma și Gomora, se răzvrătesc împotriva regelui elamit Kedarlaomer, sub autoritatea căruia se aflau de 12 ani. Profitând de campaniile militare desfășurate în vecinătate de Kedarlaomer și de aliații săi, cei cinci regi canaaniți își atacă fostul suzeran, dar suferă o înfrângere completă. Regii în­vinși se despart și fug, dar cetățile Sodoma și Gomora sunt prădate în întregime, potrivit obiceiului din lumea antică. Printre cei cap­tu­rați se numără și Lot, nepotul lui Avram, care în trecut făcuse neinspirata alegere de a locui mai întâi în apropierea Sodomei și apoi chiar în interiorul cetății, în ciuda situației descrise în capitolul anterior: „Iar oamenii Sodomei erau răi și tare păcătoși înaintea Domnului” (13, 13). Aflând despre capturarea nepotului său, Avram nu stă pe gânduri. Adunând 318 oameni, patriarhul pornește în urmărirea învingătorilor bătăliei din Valea Sidimului pe care îi ajunge și îi înfrânge, alungându-i. În urma victoriei sale, Avram recuperează prada de război capturată de Kedarlaomer și îi eliberează pe cei luați în robie, printre ei aflându-se și Lot. Pe drumul de întoarcere, Avram este întâmpinat de regele Sodomei, dar, cunoscând prea bine cel fel de oameni sunt locuitorii acestei cetăți, refuză să păstreze vreuna din averile capturate în luptă drept recompensă.

Prezența acestui text în slujba Vecerniei închinate Părinților de la Sinoadele Ecumenice poate surprinde. Putem vorbi din start de o legătură de suprafață între cele două evenimente. Numărul oamenilor alături de care Avram a luptat, ca și al episcopilor care au participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, este același: 318. Multe persoane fac doar această cone­xiune superficială și, în conse­cin­ță, spun că alegerea acestei paremii pentru slujba amintită este neîntemeiată sau chiar ridicolă. În schimb, esența comună a celor două evenimente înțelese în profunzimea lor reprezintă principalul motiv pentru care acest text a fost citit în ajunul sărbătorii Părinților de la Niceea.

La baza societății întâlnite în paginile Sfintei Scripturi se află conceptul de familie extinsă, formată din generații întregi de persoane între care există variate grade de rudenie, dar și din slujitori și familiile acestora. Fiecare dintre aceste mari familii este condusă de un patriarh, persoană cu vârstă venerabilă care își administrează întreaga gospodărie sau casă, așa cum este numită familia în limbajul biblic.

Avram este patriarhul sau părintele unei astfel de familii extinse, din care face parte și nepo­tul său, Lot. Așa cum vedem în Cartea Facerii, Lot nu știe mereu ce este mai bine pentru el. Fiind excesiv atras de cele lumești, se stabilește în preajma Sodomei și, ca atare, este capturat din pricina alegerilor proaste ale societății în care tră­iește. Lot devine sclav sau rob al unei forțe lumești care cuprinde întreaga cetate și, în lipsa inter­ven­ției lui Avram, se află în pericol de moarte. În calitate de părinte, de conducător al casei sale, Avram își ia datoria în serios: își adună oamenii, cărora li se alătură și trei aliați ai săi, lideri ai altor familii, și înfruntă această forță lumească, salvându-l pe Lot din robie pentru a-l reintegra în casa sa, înapoi în marea sa familie. Această poveste vechi-testamentară ne arată, de fapt, cum ar trebui să înțelegem sinoadele Bisericii.

Există o sumedenie de moduri greșite în care omul modern înțe­lege lucrarea sinoadelor desfășu­rate pe parcursul istoriei. Numeroase cărți de istorie modernă descriu în termeni absurzi, profund materialiști, activitatea acestor sinoade, încercând să le înțeleagă în mod exclusiv drept jocuri de putere și politică bisericească. După unii, sinoadele Bisericii n-au avut de-a face nici cu Adevărul, nici cu realitatea spirituală a vieții, ci cu jocuri de culise și încercări de a pune mâna pe puterea bisericească în contextul unor conflicte irelevante privind probleme precum identitatea lui Iisus Hristos sau stabilirea credinței corecte. Deși unii creștini sunt atrași de o asemenea abordare incitantă, ea rămâne total eronată. Pe de altă parte, există ispita de a crede că ereticii din cauza cărora sinoadele s-au întrunit aduceau argumente simpliste și stupide în sprijinul afirmațiilor lor, motiv pentru care Părinții Bisericii i-au combătut cu ușurință și au stabilit în termeni limpezi învățătura corectă pe care „trebuie să o credem”. Ignorând că, de fapt, în creștinismul răsăritean credința este înțeleasă drept credincioșie sau fidelitate față de voia lui Dumnezeu, suntem uneori tentați să ne considerăm superiori altora doar fiindcă bifăm răspunsurile corecte la închipuitul test de teologie dogmatică ale cărui rezultate credem că ne oferă statutul de creștini autentici. Cei care aleg răspunsurile greșite la acest test sunt, desigur, eretici, pe care îi con­damnăm cu înflăcărare ca Pă­rinții de odinioară.

Lăsând deoparte abordările nefericite, putem constata că textul vechi-testamentar pe care îl avem în vedere, citit la slujba Vecerniei Sfinților Părinți de la Niceea, ne arată de fapt care este rolul Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii. Deseori, ne asemănăm lui Lot, fiind prea legați de această lume și de ceea ce oferă ea, motiv pentru care tindem să ne împotmolim în lucrurile și în logica ei. Există oameni care, profitând de starea noastră de slăbiciune, ne cer să îi urmăm și să le adoptăm ideologia. Putem deveni foarte repede robii unei astfel de ideologii, iar captivitatea în care intrăm nu este ceva neutru. Ea nu constă doar în a simpatiza nevinovat cu ideile unei persoane pe care o admirăm, fie că vorbim aici de un Arie sau un Nestorie, în Antichitatea târzie, sau mai recent de un Dan Brown, ale cărui romane au generat controverse și impasuri în viața multor creștini. Când suntem captivați de aceste idei, ele nu doar că nu ne conduc mai aproape de Hristos, dar ne îndepărtează de El. Teologia condamnată de Părinții Bisericii în repetate rânduri nu reprezintă o serie de idei neutre, indiferente, pentru că ele ne abat de la pocăință și ne afundă în păcat. Acestei idei ne înrobesc, ca pe Lot, și ne conduc spre moarte. Episcopii participanți la Sinoadele Ecumenice, în calitatea lor de Părinți, de conducători ai casei lui Dumnezeu, „care este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (1 Timotei 3, 15), din dragoste și grijă pentru noi, se adună și ne eliberează din robia celor care ne-au convins să le urmăm și care ne-au insuflat idei distrugătoare. Salvându-ne din captivitatea acestor ideologii care ne îndepărtează de sursa vieții, Sfinții Părinți ne aduc înapoi în marea familie a lui Dumnezeu, în casa Sa, care este Biserica. Contrar unor păreri moderne, la Sinoadele Ecumenice nu a fost ars pe rug nici un eretic fiindcă ar fi îndrăznit să se abată de la învățătura corectă de cre­din­ță. Din contră, Sfinții Părinți de la Primul Sinod Ecumenic, ca și cei de după, s-au străduit ca pe ereticii arieni să îi aducă la po­că­ință și să îi reintegreze în casa lui Dumnezeu. Scopul tuturor acestor întruniri luminate de prezența Sfântului Duh a fost eliberarea celor care, înrobiți de ideologii care duc la păcat și moarte, s-au des­părțit de Biserica lui Dumnezeu, izvor de viață pentru toți cei care Îi sunt credincioși. Prin urmare, în­țele­gem că modul în care Patri­arhul Avraam își exercită rolul de părinte al familiei sale, prin dragostea și preocuparea de care dă dovadă față de soarta nepotului său pierdut, este paradigmatic pentru lucrarea Sfinților Părinți întruniți în Sinoadele Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe.

Citeşte mai multe despre:   Sinodul I Ecumenic