Iubirea de Dumnezeu

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre libertatea minții, 20, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 345

„Cei ce iubesc cu adevărat pe Dumnezeu nu fac aceasta de dragul moștenirii împărăției Lui, (cum iubesc negustorii o lucrare) de dragul unui câștig; nici pentru că se tem de iadul care a fost tocmit pentru pedepsirea celor păcătoși, ci Îl iubesc pentru faptul că Dumnezeu este Creatorul lor și pentru că împlinesc o rânduială firească, așa cum sclavii arată supunere față de stăpânul lor și (creaturile iubesc) pe Creatorul lor. Aceștia arată multă prudență față de lucrurile înconjurătoare (ca nu cumva vreunul dintre ele să-i facă urâți de Dumnezeu).”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia LV, I–III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, pp. 216-217

„Pavel nu s-a purtat așa de nerecunoscător ca noi! Pavel ardea atât de tare cu duhul, era atât de înflăcărat de dragostea de Dumnezeu, încât a rostit, a strigat și a grăit acele cuvinte vrednice de sufletul lui: Cine ne va despărți? Ce poate, oare, să mă despartă, spune el, de dragostea lui Dumnezeu? Ceva din cele ce se văd? Ceva din cele nevăzute? Nu! Apoi voind să enumere amănunțit pe toate și să ne arate tuturora dragostea lui puternică pentru Stăpânul său, a adăugat: Necazul sau strâmtorarea, sau foametea, sau prigonirea, sau goliciunea, sau primejdia, sau sabia (Romani 8, 35)? O, suflet înnebunit de o nebunie, care are maică înțelepciunea! Care din necazurile ce vin asupra mea, spune Pavel, va putea să mă despartă de dragostea de Dumnezeu? Necazurile cele din fiecare zi? Nicidecum! Strâmtorările? Nici astea! Poate prigoana? Deloc! Foametea? Nici ea! Primejdiile? Dar pentru ce vorbesc eu de foamete, de goliciune și de primejdii? Poate sabia? Însăși moartea, strigă Pavel, nu va reuși să mă despartă de dragostea lui Hristos! E cu neputință, cu totul cu neputință! Nimeni altul n-a fost învrednicit să iubească atâta pe Stăpân ca acest fericit suflet! Grăia ca și cum ar fi fost fără de trup, ca și cum ar fi trăit, ca să spun așa, în sferele cele de sus, ca și cum ar fi socotit că nici nu calcă pe pământ. Dorul lui de Dumnezeu, dragostea lui înflăcărată i-au mutat mintea de la cele materiale la cele spirituale, de la cele prezente la cele viitoare, de la cele ce se văd la cele ce nu se văd. Așa e credința, așa e dragostea de Dumnezeu! Și ca să nu cunoști sufletul mare al lui Pavel, iată că cel care iubea atâta pe Stăpânul, că cel care ardea de dorul Lui este prigonit, urmărit și biciuit, iată că îndură nenumărate rele, spunând: În osteneli mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori; (...) în călătorii adeseori, în primejdii pe râuri, în primejdii între frații cei mincinoși, în osteneală și în trudă (II Corinteni 11, 23-27). A suferit atâtea și totuși se bucura și se veselea. Știa și era încredințat că ostenelile de aici îi sunt pricină celor mai mari răsplătiri, că primejdiile dau naștere cununilor.” 

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, pp. 27-29

„Fiindcă nimic nu e atât de mult în chipul dumnezeiesc ca dumnezeiasca iubire, nici atât de tainic și de înalt lucrător spre îndumnezeirea oamenilor. Căci cuprinde în sine toate bunătățile câte le prezintă cuvântul adevărului în chipul virtuții și e despărțită și ruptă de toate câte se cuprind în chipul răutății (al păcatului) ca plinirea legii și a prorocilor (Romani 13, 10). Căci lor le urmează taina iubirii care ne face pe noi, din oameni, dumnezei și-i adună pe cei împărțiți în rațiunea generală a poruncilor și, cuprinzându-i pe toți în chip unitar prin bunăvoire, e puterea din care pornesc toți în purtările lor diferite prin iconomie. Căci ce chip al bunătăților nu are iubirea? Nu dă ea credința ca temelia cea dintâi, care încredin­țează pe cel ce o are despre existența lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești și dăruiește mai mult decât ochiul, care privește la cele ce se arată simțurilor, cunoș­tința despre acelea celor ce le contemplă? Nu dă nădejdea, care face să subziste pentru ea binele care subzistă ca existență adevărată și prinde mai mult decât prinde mâna grosimea materiei ce cade sub pipăitul ei? Nu procură ea gustarea celor crezute și nădăjduite, având prin ea însăși cele viitoare ca prezente prin simțire? Nu dă smerenia, cea dintâi temelie a păzirii virtuților, prin care putem să ne cunoaștem pe noi înșine. (...) Nu ne dă ea liniștea, datorită căreia chiar pătimind rămânem neschimbați față de cei ce ne fac rele, nelăsându-ne în dispoziție dușmănoasă? Nu naște ea în noi mila, prin care ne însușim cu voia nenorocirile altora și ea nu ne lasă să uităm pe cel înrudit și de același neam? Nu susține în noi înfrânarea, răbdarea, înde­lun­ga-răbdare, bunătatea, pacea și bucuria, prin care potolim cu ușurință iuțimea și pofta și arderea fierbinte și înfocată a lor? Și, ca să spun simplu și pe scurt, iubirea este sfârșitul tuturor bunătăților (virtuților), ca cea care duce «la» și apropie «de» Dumnezeu, Cel mai înalt vârf al bună­tăților și cauza a tot binele, pe cei ce umblă în ea, ca una ce este ea însăși credincioasă și nu cade și rămâne (I Corinteni 13, 8).”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia III, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 230-231

„Toate sunt pentru mine basm, umbră și vis! Nici unul din cei bogați pe pământ nu mă va putea apăra dincolo, când voi fi învinuit și acuzat că n-am răzbunat, cu toată tăria cuvenită, legile lui Dumnezeu. Aceasta a pierdut pe minunatul acela bătrân, pe Eli, deși viața-i era nepătată! Totuși pentru că a trecut cu vederea pe cei care călcaseră legile lui Dumnezeu a fost pedepsit împreună cu copiii lui și a primit cea mai cumplită pedeapsă (I Regi 4, 1-19). Dacă Eli preotul a fost atât de cumplit pedepsit pentru că n-a întrebuințat față de copiii lui bărbăția cuvenită, deși îl silea la asta dragostea firească de fii, ce iertare voi avea eu, care nu sunt silit nici de o astfel de dragoste și mai stric și totul din cauza lingușelilor? Așadar, ca să nu pier și eu, și voi, lăsați-vă, vă rog, convinși de cuvintele mele! Fiți voi înșivă cercetătorii și socotitorii vieții voastre!”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LVI, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 655

„Știu că mulți aud cu neplăcere cuvintele acestea. Dar care ar fi folosul tăcerii? Dacă aș tăcea și nu v-aș supăra deloc cu spusele mele, ar fi cu neputință să vă scap de pedeapsă cu tăcerea, ba, dimpotrivă, tocmai tăcerea ar mări pedeapsa; și nu numai vouă, ci și mie mi-ar pricinui pedeapsă o tăcere ca aceasta. Ce folos de vorbe plăcute, dacă nu ajută la treburi, ba te mai și vatămă? Ce câștig să te bucur cu cuvântul, dar de fapt să te supăr? Ce câștig ai să-ți încânt auzul, dar să-ți chinuiesc sufletul? De aceea e de neapărată trebuință să vă supăr aici pe pământ, ca să nu fim osândiți dincolo.”

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 318

„(...) Nemilostiv nu este cel care ceartă, ci cel care tace, după cum desigur nemilostiv este cel care lasă veninul înăuntru în cel mușcat de șarpe veninos, nu cel care-l scoate. Acesta (cel care nu ceartă) risipește și dragostea; pentru că, precum relatează Scriptura, cel care cruță toiagul îl urăște pe fiul său, iar cel care îl iubește îl pedepsește stăruitor (Pilde 13, 24).”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)