Marcu 1, 23–28 (Alungarea duhului din sinagogă)

„În vremea aceea era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu! Și Iisus l-a certat, zicând: Taci și ieși din el! Și, scuturându-l duhul cel necurat și strigând cu glas mare, a ieșit din el. Și s-au spăimântat toți, încât se întrebau între ei, zicând: Ce este această învățătură nouă și cu putere? Că și duhurilor necurate le poruncește și I se supun. Și a ieșit vestea despre El îndată pretutindeni, în toată împrejurimea Galileei.”

Cum a căzut diavolul

Sfântul Ioan Casian, Așezămin­tele mânăstirești, Cartea a XII-a, Cap. 4-5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 57, pp. 250-251

„Acesta (Lucifer), înveșmântat în lumină dumnezeiască și strălucind prin dărnicia Ziditorului printre celelalte puteri cerești, s-a încrezut că deține prin tăria propriei naturi, nu prin binefacerea acelei dărnicii, splendoarea înțelepciunii și frumusețea virtuților, cu care-l împodobise harul Creatorului. Se­me­țindu-se pentru asta, ca și cum nu-i mai era de trebuință ajutorul divin pentru păstrarea acestei cură­ții, s-a socotit asemenea lui Dumnezeu, pretinzând că, întocmai ca și Dumnezeu, n-are nevoie de nimeni. Bizuindu-se desigur pe liberul său arbitru de care dispunea, crezu că prin acest fapt are din belșug toate câte îi sunt de trebuință pentru desăvârșirea virtuților și pentru deplina fericire veșnică. Numai această cugetare a devenit pentru el prima cădere. Din această pricină, părăsindu-L pe Dumnezeu, de care socotea că n-are nevoie, l-a părăsit și puterea și, clătinându-se, și-a dat seama de slăbiciunea propriei lui naturi: atunci a pierdut fericirea de care se bucura prin dărnicia lui Dumnezeu. Și fiindcă a iubit cuvintele pierzaniei (Psalmi 51, 3), prin care spusese Ridica-mă-voi în ceruri (Isaia 14, 13) și limba vicleană prin care a zis chiar despre sine: Asemeni cu cel Preaînalt voi fi (Isaia 14, 14), sau despre Adam și Eva: Veți fi ca Dumnezeu (Facerea 3, 5), pentru aceea Dumnezeu îl va doborî pe el până la sfârșit, îl va smulge pe el și-l va muta din lăcașul său și rădăcina lui din pământul celor vii (Psalmi 51, 4). Atunci vedea-vor drepții și se vor teme și de el vor râde și vor zice (Psalmi 51, 5) - cuvinte care se vor adresa pe drept acelora care se bizuie că pot face binele suprem fără protecția și ajutorul lui Dumnezeu - iată omul care nu și-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în mulțimea bogăției sale și s-a întărit întru deșertăciunea sa (Psalmi 51, 5). Aceasta este cauza primei căderi și originea bolii principale. Aceasta, strecurându-se prin cel doborât de ea (Lucifer) spre primul om, a generat slăbiciunile și materia tuturor patimilor. În momentul când a crezut că în virtutea liberului arbitru și a sârguinței sale poate atinge slava Dumnezeirii, a pierdut tocmai acel har al Ziditorului pe care tocmai îl dobândise.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)