Poveștile nemuritoare ale straielor românești

Ziua Universală a Iei constituie un moment de celebrare a piesei centrale din costumul tradițional femeiesc, context cum nu se poate mai nimerit pentru a vizita o expo­ziție dedicată portului național. După ce a fost admirată la Bistrița, la Golești, Târgu Jiu, Deva, Cluj, Baia Mare și Sighet, expoziția „Dincolo de poveste. Graiul straielor moștenite” va ajunge și la Brăila, București și Brașov, dar până în 2 iulie poate fi admirată în spațiul Muzeului Etnografic al Moldovei, de la Palatul Culturii din Iași.

La Iași, 36 de piese din patrimoniul a 11 muzee și al unei colecții muzeale particulare spun, în aceste zile, o istorie pe care generații de-a rândul au transmis-o, țesând un nevăzut, dar atât de special fir al moștenirii culturale naționale. Este și modul muzeografilor care au gândit-o de a sugera ideea că obiectul de patrimoniu reprezintă un senzor fin prin intermediul căruia putem înțelege mai bine trecutul, ni-l putem apropia și apoi putem spune povestea lui mai departe. Podoabe femeiești, pieptare, cizme, cămăși, catrințe, din zone etnografice de pe întreg cuprinsul țării, vorbesc, într-un demers expozițional simplu, minimalist, dar plin de înțelesuri, despre statutul femeii în societatea tradițională, despre deloc ușorul proces de realizare a unui costum, despre cum și când se purtau podoabele, despre simbolistica motivelor așezate pe cămăși, despre vârsta, starea socială, starea civilă a purtătoarelor, despre o lume care nu ieșea din rânduiala și din rosturile moștenite din bătrâni. „Fiecare dintre muzeele care au găzduit această expoziție a încercat să pună pecetea proprie, nu numai prin modul de panotare, ci printr-o infuzie de obiecte de patrimoniu care să creeze contexte. Un exemplu este crearea scenei cununiei, pe care noi am imaginat-o aici, alăturând cămășii femeiești de mireasă un costum de mire și masa de înhobotat mireasa din patrimoniul muzeului nostru”, a explicat muzeograful Eva Giosan, de la Muzeul Etnografic al Moldovei din Iași, curatoarea expo­ziției.

Piesele componente ale costumului tradițional, prezente în expoziție, aduc poveștile zonelor din care provin: cămășile lungi, cu ciupag, vorbesc despre zona Huedin-Cluj sau despre Țara Lăpușului, cămașa femeiască cu poale spune povești din Țibucani-Neamț, din Vrancea sau din Muscel, vesta schilărească isto­risește poveștile Gorjului, pieptarul femeiesc săsesc, cel înfundat sau cel cu ciucuri, evocă povești din zona Nă­săudului, laibărul femeiesc ne duce cu gândul la Țara Bârsei, iar costumul lipovenesc, la toată istoria zbuciumată a rușilor-lipoveni din zona Brăilei. „Costumul comunica apartenența etnică, aparte­nența la o anumită comunitate. Într-un sat exista o matrice stilis­tică.Toate costumele se creau într-un anume fel în ceea ce privește combi­nația cromatică și repertoriul de motive, dar nu existau două piese identice. Totul se făcea în casă, cu foarte multă migală și cu foarte mult drag. Lumea avea niște reguli, totul avea sem­nificație în lumea de altădată. Noi acum vă prezentăm frânturi. E ca și cum am sparge o oglindă și fiecare ciob ne arată aceeași imagine, dar fiecare o vede altfel. Însă imaginea întreagă nu o vom putea recompune niciodată. Chiar dacă am uni aceste cioburi, rămân acele linii de tăietură”, a subliniat muzeograful Eva Giosan.

Cămașa, în diferite forme și provenind din zone dintre cele mai diferite, reprezintă axul central al demersului expozițional. Nouă cămăși din diferite regiuni ale țării, cu croiuri, materiale, tehnici și contexte diferite, sunt „urzeala” pe care se construiește povestea straielor. Pentru că, deși a ajuns până în zilele noastre, „această piesă vestimentară este și cea care s-a transformat mai mult decât toate celelalte componente ale portului tradițional”, după cum se arată în descrierea expoziției. Pot fi admirate, printre altele, spăcelul, o cămașă specifică Țării Chioarului (Mara­mureș), piesă din colecția Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș din Baia Mare, cămașa femeiască specifică zonei Cehu Silvaniei (Sălaj), din colecția aceluiași muzeu, sau cămașa lungă cu ciupag din zona Mărgău- Cluj, aflată în Colecția Muzeului Etnografic al Transilvaniei.

Spectaculoase sunt și podoabele expuse, mai ales prin poveștile care le însoțesc, dar și prin simbolistica ritualului de purtare a lor. Zgărdi­țele, șiragurile de mărgele și salbele începeau să fie purtate de o fată numai în momentul în care mama considera că a ajuns suficient de matură încât să se poată pregăti pentru căsătorie. Cingătoarea cu paftale, parte din portul de sărbătoare al săsoaicelor și româncelor din Șcheii Bra­șovului, dar și al soțiilor de ceangăi și mocani din zona Săcele, era un simbol al prosperității familiilor și al bogăției zestrei fetei care o purta.

Unică în expoziție este zgarda din corali sau zgarda scumpă, piesă din patrimoniul Muzeului Maramure­șean Sighetu Marmației. Aceasta era purtată de fete, înainte de căsătorie, și arăta bogăția purtătoarei. Foarte valoroasă, această zgardă, realizată din mărgele din corali, bănuți de argint, mărgele din metal de formă ovală, mărgele de Murano și, uneori, o mărgea de zerme, numită în popor și mărgeaua șerpilor, era transmisă din generație în generație. Pentru a o admira, pentru a asculta graiul straielor, dar și pentru a vă intersecta, măcar o secundă, cu lumea de odinioară, treceți în aceste zile pe la Palatul Culturii din Iași.