• E-mail
• Print
• RSS
• digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz
• Text

Pentru maicile de la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ - Parincea, din judeţul Bacău, ziua de 1 mai nu a însemnat altceva decât o zi obişnuită, dedicată rugăciunii şi muncii. Toate „miresele lui Hristos“ de aici se străduiesc ca, dincolo de pridvor, să fie un colţişor de rai. În zona Parincea, din judeţul Bacău, viaţa monahală îşi are originea prin secolul al XVII-lea, dacă nu chiar mai devreme.

Când toată lumea petrecea de sărbători, profitând de zilele libere, maicile zoreau la pământ, profitând de căldura soarelui, iţit cu zgârcenie de peste dealurile Parincei. Pentru ele, ziua de 1 mai nu a însemnat altceva decât o zi obişnuită, dedicată rugăciunii şi muncii. Pentru că aici, departe de tumultul oraşului, se aplică în permanenţă consacratul dicton latin „Ora et labora“. E primăvară, iar pentru un gospodar din această parte a Moldovei, ca şi pentru măicuţe, acest lucru înseamnă trudă pentru bucata de pâine obţinută cu sudoarea frunţii. Nu e loc pentru odihnă, nici măcar în perioada când multora dintre cei aflaţi dincolo de porţile mănăstirilor li se pare firesc. Fiecare clipă semnifică pentru maicile de la Parincea un pas înainte pe calea mântuirii, noţiune şi sens al existenţei, care celor mai mulţi dintre noi ne scapă.

Într-o mare familie

Nu sunt multe maici între zidurile mănăstirii din câmpie, dar toate „miresele lui Hristos“ de aici se străduiesc ca dincolo de pridvor să fie un colţişor de rai. Iar aşa ceva nu se poate fără strădanie îndelungată şi răbdare. Una la bucătărie, trei-patru la câmp, două la vite, şi aşa mai departe. Ca-ntr-o mare familie, cu ascultări diferite, la fel de importante pentru viaţa obştii. De altfel, dincolo de poartă, rămâi surprins de armonia în care sunt aranjate toate: biserici, chilii, stăreţie, bucătărie. Ca să nu mai pui la socoteală mulţimea de alei presărate cu flori, care încântă pelerinii veniţi la mănăstire. Cu siguranţă că maicilor de aici nu le este uşor, chiar dacă nu o mărturisesc pelerinilor, dar e evident că îndură toate neajunsurile şi eventualele mici tulburări cu bucurie duhovnicească şi cu gândul că sunt purtătoare, pe mai departe, a unei tradiţii vechi de secole. Iar acest lucru se vede pe chipul lor liniştit, din care izvorăşte lumina smereniei creştine. Nimeni nu se plânge de oboseală sau de puţinătatea somnului. Aşa puţine cum sunt, maicile de la Parincea ştiu că şi-au găsit vocaţia. Iar acestă conştiinţă suplineşte şi împlineşte toate neajunsurile pe care, poate, le mai au unii.

Viaţă monahală din secolul al XVII-lea

În zona Parincea, din judeţul Bacău, viaţa monahală îşi are originea prin secolul al XVII-lea, dacă nu chiar mai devreme. Biserica veche a mănăstirii a fost construită din bârne de lemn, în anul 1702, dar după spusele bătrânilor a fost adusă de la Cucuieţi în satul Zlătari, cărată pe tălpici cu vitele. A fost aşezată în câmpie, între Parincea şi Zlătari. Nu pentru că aşa ar fi vrut oamenii, ci pentru că, aşa cum spune tradiţia, acolo s-a proptit animalul şi nu a mai vrut să plece. Poate de aceea a şi căzut pradă tâlharilor în două rânduri, lipsind-o de bunurile necesare rânduielii creştineşti şi făcându-i pe toţi preoţii slujitori să împrumute obiectele necesare cultului de la parohiile învecinate.

Începutul unei noi istorii

În anul 1991, aici a fost înfiinţată, cu binecuvântarea Preasfinţitului Episcop Eftimie al Romanului, o mănăstire de maici, sub oblăduirea maicii stareţe Evlampia Corciu şi a preotului duhovnic Mihail Velea. La blagoslovenia şi încurajările ierarhului, la susţinerea şi sfaturile părintelui consilier economic Vasile Radu, s-a adăugat zelul maicilor şi surorilor, încât lucrurile au demarat cum nu se poate mai bine. Chiar dacă o vreme au locuit într-o construcţie improvizată, neavând chilii, măicuţele nu s-au lăsat. Atât de mult şi-au dorit să vadă înălţată mănăstirea, încât după ce a suferit reparaţii capitale, biserica de lemn a fost sfinţită la 14 iulie 1996. Şi a fost doar începutul unei noi istorii.

Dragostea băcăuanilor şi a sătenilor din împrejurimile Parincei au făcut necesară construcţia unui noi biserici în care să încapă sutele de credincioşi care doreau să participe la sfintele slujbe aici, la „Sfântul Nicolae din câmpie“. Cu ajutorul unor sponsori, a unor oameni generoşi, în anul 1997 s-a pus temelia unei biserici cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Proiectul a aparţinut arhitectului Mariana Moldoveanu, iar pictura în tehnica fresco a fost realizată de pictorul Mihai Chiuaru. Lucrările s-au încheiat în anul 2004, graţie implicării totale a stareţei Evlampia, a soborului de maici şi a altor credincioşi, dispuşi să dea o mână de ajutor obştii de la Parincea. „A fost uşor să ne apucăm de treabă, mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate. Poate, dacă ar fi fost astăzi să o luăm de la capăt, cred că ne-ar fi mai greu. Ne-a ajutat mult Maica Domnului şi Sfântul Nicolae“, ne-a spus stareţa mănăstirii.

Ajutorul Maicii Domnului

De altfel, în cuvântul rostit la târnosirea bisericii mari, Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul a precizat că „De acum, noua mănăstire se va numi «Maica Domnului din câmpie»“, subliniind prin aceasta puterea cu care Sfânta Fecioară le-a impulsionat pe maici şi a deschis inimile oamenilor pentru a se implica în finalizarea lucrărilor. Deosebitul moment al sfinţirii noii scări către cer a avut loc la 12 septembrie 2004, slujba fiind săvârşită de către PS Ioachim Băcăuanul şi PS Ioachim Vasluianul, Episcopul Huşilor, alături de un impresionat sobor de preoţi.

Acum, la Parincea, poate poposi orice om dornic să se regăsească pe sine ori să-L descopere pe Hristos. E loc pentru toţi, pentru că vorbim de un spaţiu sacru în care nu te poţi simţi singur sau trist. Eşti înconjurat de dragostea unor persoane, pentru care trăirea în duhul credinţei ortodoxe semnifică însăşi esenţa vieţii. Ca să nu mai adăugăm frumuseţea bunei rânduieli din fiecare ungher, care face din Mănăstirea „Sfântul Nicolae din câmpie“ un colţişor de rai.