• Fotografii
• E-mail
• Print
• RSS
• digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz
• Text

În rândul recentelor apariţii la Editura Platytera se numără volumul „Trăirea mistică a Liturghiei“, scris de părintele Ghelasie Gheorghe. Volumul se prezintă structurat în trei secţiuni: prima constituie o privire generală asupra ritualului liturgic creştin, a doua cuprinde un amplu comentariu liturgic, iar a treia are în centru problematica ecleziologică, cu implicaţii istorice şi eshatologice.

În contextul unor tendinţe de izolare a trăirii religioase în domeniul privatului, părintele Ghelasie pune în lumină incompletitudinea, insuficienţa unei pretinse „religii interioare“, arătând că „fără Liturghie, sămânţa vieţii se usucă şi nu mai simţi în tine puterea veşniciei“, iar conştiinţa liturgică „este adevărata conştiinţă care stă la baza tuturor stărilor de conştiinţă“. Nevoinţa lăuntrică despre care vorbesc Sfinţii Părinţi nu reprezintă însăşi împlinirea, ci este o pregătire, „o trăire de duh cu dor dumnezeiesc pentru împărtăşirea cu Euharistia“, căci „prefacerea euharistică a Trupului înveşnicirii nu o poate face decât Biserica“.

Raportându-se la o lume care cunoaşte tendinţa marcantă spre devalorizarea cultului religios, năzuinţa fundamentală a cărţii este întemeierea conceptului de liturghie într-o amplă metafizică şi o fenomenologie nutrite de trăirea mistică a Liturghiei. Această trăire constituie miezul antropologiei iconice la care cu insistenţă se referă autorul lucrării. Admiţând că se poate vorbi de o mistică autentic creştină, condiţia ei de posibilitate sine qua non este dată de actul revelării de Sine a lui Dumnezeu.

Liturghia porneşte de la acea posibilitate care i s-a oferit omului de a se întâlni faţă în faţă cu Dumnezeu Întrupat. Ritualul desfăşoară această taină în procesul de actualizare a „chipurilor liturgice“, dintre care prefacerea euharistică reprezintă momentul culminativ. Distincţia şi cuprinderea reciprocă dintre fiinţă şi energii este o judecată necesar prealabilă înţelegerii ritualului ca Act, ca o succesiune de „chipuri liturgice“ ce reclamă o participare comunională la această prezenţă efectivă. Întinderea pe o durată considerabilă de timp a ritualului aduce cu sine această sugestie de desfăşurare a unui veritabil act comunional în toată amploarea sa. Însuşi modul verbal de a se adresa ucenicilor, când Domnul Iisus le-a spus acestora neuitatele cuvinte: „Luaţi, mâncaţi...“, trădează o chemare îndoit articulată, o dată în sensul de implicare cu întreaga fiinţă pe întreaga durată a unui gest (luaţi), în vederea săvârşirii actului (mâncaţi).

Părintele Ghelasie însuşi pledează pentru o valorizare liturgică a gestului. Actul dublat de un dialog real, şi nu ca un simplu consum, iată cum se cere înţeles ritualul creştin. Spre deosebire de acest mod liturgic de a înţelege raportarea la realitatea divină, există, afirmă părintele Ghelasie, şi alt tip de practici religioase, autointitulate mistice, însă care pot fi, mai degrabă, asimilate unei modalităţi de operare magică. În acest context, se urmăreşte depistarea unor mecanisme secrete în natură (cu substrat ocult), prin care pot fi manipulate energii fizice sau/şi mentale.

Trebuie semnalat faptul că în filosofia creştină contemporană, şi ne referim la spaţiul catolic, au existat demersuri - nu multe la număr, ce-i drept - ce şi-au propus să reorienteze mai vechi sau mai noi viziuni filosofice în funcţie de noţiunea centrală de liturghie. „Fenomenologia liturgicului“ gândită de Jean Yves Lacoste reprezintă un exemplu reuşit de acest fel. Lacoste apreciază că noţiunea de liturgic e pregătită să desemneze, pe lângă ideea de cult religios, şi un mod de a fi specific al omului în lume, descris din perspectiva unei antropologii chenotice (precizează că în viziunea părintelui Ghelasie, accentuată în sens creştin ortodox, antropologia chenotică este numai unul dintre modurile fenomenologice pe care le poate îmbrăca o antropologie iconică).

Prin cuvântul „liturghie“, afirmă Lacoste, se poate lua distanţă în raport cu raţiunile şi dispozitivele conceptuale ale filosofiei religiei, astfel încât liturghie nu înseamnă nici religia sentimentului pur, ca la Schleiermacher, nici „sacrul inerent lumii şi pământului“ (acel „păgânism ontologic“ la care făcuse referire Heidegger).

Opunând Liturghia relaţiei cu „zeii pământului“, Lacoste subscrie aici aceleiaşi viziuni, prezente la părintele Ghelasie, care opune mistica fiinţei-şi-energiilor (Liturghia, sau actul de părtăşie a omului cu Dumnezeul revelat) unei practici de tip magic, axată pe iluzoriul control al energiilor cu substrat necunoscut.

Ampla dezbatere asupra semnificaţiilor Liturghiei, înţeleasă în sensul cel mai larg posibil al cuvântului, face din acest volum semnat de părintele Ghelasie Gheorghe prilejul unei lecturi dense şi incitante şi, totodată, oferă ocazia de a ne redescoperi pe noi înşine într-o relaţie cu Absolutul, cu Dumnezeul revelat în Iisus Hristos.