• Fotografii
• E-mail
• Print
• RSS
• digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz
• Text

Opera majoră a „monahului de la Rohia“ rămâne „Jurnalul fericirii“, confiscat în repetate rânduri de Securitate, supravieţuind însă ca o mărturie asupra modului în care omul (post)modern trebuie să îşi asume şi să „vieţuiască“ conform învăţăturilor creştine, renunţând la cele lumeşti, îmbrăţişând, paradoxal, lumea.

Personalitate de seamă a culturii române din perioada interbelică, Nicolae Steinhardt lasă în urmă o operă care a cunoscut numeroase reeditări, un jurnal al experienţei carcerale prin care a trecut alături de alţi intelectuali ai „vechiului regim“. Surprinzător însă, în locul suferinţelor spaţiului concentraţionar, în prim-plan este descrisă „fericirea“ rezultată în urma convertirii la ortodoxism, odată cu botezul primit în închisoarea de la Jilava, din martie 1960, de către scriitorul în vârstă de 48 de ani. Autenticitatea trăirilor sale religioase este confirmată şi de faptele ce ţin de biografia sa, cea mai spectaculoasă fiind retragerea sa la Mănăstirea Rohia, în 1979, unde un an mai târziu este tuns în monahism.

De nenumărate ori, între paginile Jurnalului său, Steinhardt evidenţiază aparentul nonsens ce guvernează viaţa creştinului: deşi scopul ultim este dobândirea fericirii (atât în această lume, cât şi în cea de dincolo), aceasta nu se poate obţine decât prin suferinţă. Această idee apare cu insistenţă pe tot parcursul Jurnalului, argumentată în mod diferit. În mod recurent, creştinismul este văzut ca „o reţetă a fericirii“, alături însă de completarea de rigoare: este totodată şi „doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărât să ne vindece de ale lumii“; or, dacă „fericirea este prima noastră datorie“, atunci „prima datorie a creştinului este să ştie a suferi“.

Mântuitorul ridică omul din moarte

Personajul dominant, central al cărţii, este Iisus Hristos, în ipostaza Sa de Dumnezeu întrupat, de Mântuitor al lumii Care, fără a renunţa la atributele dumnezeirii, a pătimit întocmai ca un om, de bunăvoie, pentru a aduce în lume mila şi iertarea, în locul dreptăţii, a legii „talionului“, al cărei caracter contabilizator şi raţional este văzut drept o unealtă a diavolului. Nu doar acestea sunt sensurile răstignirii şi ale învierii, dar această taină înfăţişată sub forma paradoxalei izbăviri prin suferinţă, prin „cruce“, este ceea ce-l intrigă pe Steinhardt şi-l face să revină în repetate rânduri, pe tot parcursul cărţii, la momentele de maximă tensiune ale aducerii Mântuitorului în faţa judecătorilor, culminând cu cele şase ore de cumplită suferinţă de pe Golgota. Moartea, ca jertfă umană supremă, este mai preţioasă şi mai grăitoare decât, completează autorul, inteligenţa, înţelepciunea, tămăduirile, învăţătura sau bunătatea. Afirmaţia se sprijină şi pe un principiu al dreptului constituţional, şi aici sunt evidente experienţa şi studiile juridice ale memorialistului, acelea potrivit cărora singura modalitate de a schimba o orânduire socială sau de orice fel este în mod surprinzător curajul fizic, acesta stând, de altfel, şi la baza asumării condiţiei umane. Afirmaţiei conform căreia Hristos este personajul central al cărţii poate fi argumentată prin numeroasele portrete pe care autorul I le atribuie, amplificând umanitatea personajului, prin enunţarea unor trăsături precum discreţia, generozitatea, încrederea în oameni, trăsături specifice „gentlemanului“, „cavalerului“ ori „boierului“. Hristos, de asemenea, acţionează în virtutea aparentei contradicţii, a paradoxului pe care Steinhardt îl identifică şi de astă dată, concluzionând că Mântuitorul ridică omul din moarte, metaforă pentru păcatul care transfigurează lumea şi fiinţa umană, spre a-l aduce la viaţă, pentru ca mai apoi să-l omoare din nou pentru cele lumeşti.

Principiul dreptei socotinţe trebuie să-l călăuzească pe orice creştin

Toate aceste transformări ale fiinţei se fac în condiţiile unei absolute libertăţi a omului, sugerată plastic prin imaginea lui Hristos Care, discret, stă la uşă şi bate, ca şi când omul de bunăvoie s-ar arunca în ghearele „morţii“, fie ea şi metaforică. Libertatea înseamnă de fapt ieşirea omului de sub imperativul voinţei sale, o renunţare la păcat, dar şi la ambiţia înfăptuirii binelui, ispită pe care părintele Cleopa, citat de autor, o încadrează în categoria „ispitelor de dreapta“: „Ispita din stânga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai surprinzătoare, provine din calităţi, din dorinţa de a face binele“. Totuşi, creştinismul, spre deosebire de budism, nu este o religie a renunţării, dimpotrivă, presupune un activism susţinut din partea omului. Ieşirea din impas este dată de principiul dreptei socotinţe care trebuie să-l călăuzească pe orice creştin: „Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (...) În dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ, şi înţelepciunea, şi cuminţenia, şi voinţa adăogite celor de mai sus. Niciuna dintre virtuţi nu e absolută - nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor), ci şi de savante boroboaţe şi sofisticare erori“.

Una dintre aceste „erori“ cauzate de neînţelegerea esenţei creştinismului se petrece în momentul în care reţinutului într-o anchetă a Securităţii i se cere să depună mărturie incriminatorie la adresa unui alt semen al său. Refuzul autorului Jurnalului a fost considerat de către Al. Paleologu (coleg de celulă cu Steinhardt) drept lipsă de smerenie şi orgoliu, mergând pe raţionamentul unui creştinism lipsit de caracteristica sa fundamentală: iubirea de aproapele. Numai în acest sens creştinul are dreptul de a se împotrivi, de a da dovadă, potrivit spuselor lui Steinhardt, de „paradoxală trufie“, modalitate prin care omul îşi poate înfrânge „netrebnicia“. Aici se potriveşte maxima lui N. Iorga: „Ai dreptul să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta“, omul fiind dator să încerce a îndrepta răul pricinuit aproapelui, inclusiv cel cauzat de o anume orânduire politică şi socială.

Totalitarismul - mediul perfect în care deţinutul s-a putut desăvârşi

Problema relaţiei dintre detaşare şi implicare, libertate şi pasivitate, fericire şi sacrificiu, urmărite şi bogat argumentate prin surse biblice şi laice (îndeosebi Kierkegaard şi Chersterton, care „care fac din paradox temeiul filosofiei lor“) este perspectiva dominantă, dar nu unică. Nicolae Steinhardt pune, de asemenea, problema adevărului şi a libertăţii într-un sistem totalitar. În ceea ce priveşte raportul dintre morala absolută, creştină şi moralitatea omului supus unui regim de opresiune, deşi adevărul este valoarea absolută, minciuna sau jumătăţile de adevăr sunt îngăduite, câtă vreme aceste mijloace îl protejează pe celălalt de calvarul anchetei şi al închisorii. Deşi într-un asemenea sistem omul este privat de libertate, unica formă pe care şi-o poate îngădui fiind aceea a unei judecăţi care trebuie păstrată intactă, fie cu preţul vieţii, potrivit sursei orwelliene: „Nu izbutind să te faci auzit, ci rămânând zdravăn la minte duceai mai departe moştenirea omului“, totuşi, la sfârşitul cărţii, memorialistul se regăseşte în caracterizările „amicilor evrei“ care-l numesc „nebun“. Acest statut i-a permis să reziste regimului de exterminare la care a fost supus. Aceasta este nu numai singura soluţie de supravieţuire, în condiţiile unui sistem totalitar, ci ea îl defineşte pe omul creştin, totalitarismul fiind mediul perfect prin care deţinutul s-a putut desăvârşi. „Nebunia“, în mod ciudat şi de neînţeles, este a oamenilor care, în condiţii de libertate politică şi socială, se cred liberi de a ignora „cercul de fier“ impus de diavol.

Jurnalul se încheie cu o frază foarte des citată în textele de prezentare a acestei culegeri de aforisme şi amintiri din închisoare, dar şi din perioada de dinainte şi de după detenţie, care, pe lângă reformularea poziţiei nefireşti pe care creştinul o are în raport cu mersul lumii, descrie şi una dintre „fericirile“ de a fi creştin, aici, în lumea contemporană, premergătoare fericirii mântuitoare. Unul dintre numeroasele pasaje ce denotă laolaltă erudiţie, talent şi credinţă: „Numai creştin fiind mă vizitează - în pofida oricărei raţiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creştinismului nu umblu crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului - spaţiu proustian descompus de timp - şi nu ajung să fiu şi eu, cum spune François Mauriac în Destine, unul dintre acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles - Fapte 20, 35 - că mai fericit este a da decât a lua“.