La început era acrostihul

• Fotografii
• E-mail
• Print
• RSS
• digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz
• Text

Orice traducere a unui text, indiferent de natura acestuia, suferă inevitabil pierderi la nivel lexical, semantic, stilistic etc. Dacă traducătorul este interesat să extragă doar informaţiile, leapădă fără a sta pe gânduri vechea haină a cuvintelor, pentru a îmbrăca aceleaşi idei în noua rostire. Gestul traducerii nu mai este însă la fel de facil în cazul unei traduceri literare, când translatorul trebuie să reîmpletească pânzele de sensuri, atent la fiecare ţesătură a cuvintelor, la fiecare nod stilistic pe care îl descoase şi apoi îl coase la loc în cealaltă limbă. Iar dacă textul cu pricina mai este şi revelat, scris de un autor sfânt, orice pierdere traductorială putând căpăta dimensiuni nebănuite, atunci încep cu adevărat chinurile „tranziţiei“ (traductio înseamnă, în latină, trecere în alt loc, în altă stare).

„Netradusul“ din imnografie

În multe cazuri, traducătorul nu poate decât să asiste neputincios la astfel de pierderi, de dorit a fi parţiale şi cât mai reduse. Ne putem imagina perplexitatea (înlocuită apoi de agonie) a unui traducător străin al „ciolanului“ nostru electoral sau al „colivei“. «Ce-o mai fi şi aia? Aha! Da´ cum o traduc?» Uneori însă, pierderile sunt totale. Un astfel de exemplu, întâlnit destul de frecvent în poezia imnografică (şi nu numai), nu însă şi în traducerile româneşti ale respectivelor texte, este acrostihul (akros - aflat la capăt, extrem; stichos - vers), o figură de stil care îmbină iniţialele versurilor sau ale strofelor într-un puzzle literar cu mesaje variate. Iniţialele dispuse în acrostih redau fie literele alfabetului (acrostih alfabetic), fie numele imnografului (acrostih nominal), ori diferite exortaţii, versete ale unor psalmi biblici etc.

Antecedente literare

Sursele acestui artificiu stilistic trebuie căutate în literatura ebraică sau siriacă. Se pare că cele mai vechi acrostihuri provin din literatura babiloniană (cca. 1000 î.Hr.). Textele transmise în acrostih de poemele babiloniene păstrate reprezintă atât nume (de regi: Ashurbanipal, Nebuchadnezzar II), cât şi felurite mesaje (cel mai cunoscut acrostih babilonian, aşa-numita „Theodicee babiloniană“, are următorul conţinut: „Eu, Sag-gil-kinam-ubib, preotul celebrant, venerez pe zeu şi pe rege“). Şi textul ebraic al Vechiului Testament păstrează numeroase acrostihuri, îndeosebi în Cartea Psalmilor. „Găsim la evrei nu numai acrostihuri alfabetice regulate (Psalmii CXI, CXXII: Proverbe XXXI, 10-31; Plângeri I, 1-22; II, 1-22; IV, 1-22), dar şi acrostihuri triple (Plângeri III, 1-66) şi octuple (Psalmul CXIX). Altele sunt neregulate şi incomplete (Psalmii IX-X, XXV, XXXIV, XXXVII, CXLV)...“ (Edmond Bouvy, Poetes et Melodes: etude sur les origines du rythme tonique dans lâhymnographie de lâEglise greque, Nimes, 1886, p. 332).

Versificaţia antică grecească nu cunoaşte acrostihul; în schimb, acesta apare în cărţile sibiline romane (cel puţin în redactarea lor primitivă), fapt care îl determină pe Cicero să le conteste caracterul revelat: în De divinatione II, 54, Cicero constată că mai multe fragmente dădeau, în acrostih, chiar numele autorilor (de pildă: Q. Ennius fecit), ceea ce contrazicea apartenenţa divină a textelor respective, dar, cu siguranţă, nu aceasta este filiera pătrunderii lui în literatura creştină.

Acrostihul creştin - tehnică literară sau de apărare în faţa ereziilor?

Cert este că, din veacul al IV-lea, acest artificiu de artă poetică începe să fie tot mai gustat de către imnografii creştini, câştigându-şi definitiv un statut privilegiat în tehnica poeziei imnografice, îndeosebi a acatistului. Există unele tabuuri cu privire la încreştinarea acrostihului, perpetuate încă de pe la sfârşitul sec. al XIX-lea, când Edmond Bouvy presupune că această tehnică de compoziţie este consacrată în literatura creştină în imnografie, pionieratul revenindu-le poeţilor de origine siriană din sec. al IV-lea (în speţă lui Efrem Sirul). Teza este reluată în literatura noastră de Petre Vintilescu, care propune şi o explicaţie pentru interesul imnografilor creştini faţă de acrostih: „Versul silabic şi acrostihul, utilizate în tehnica poetică a imnelor, ofereau, de altfel, avantagii preţioase Bisericii, în diferendele ei cu ereticii. Apărătorii ortodoxiei, preocupaţi de a feri Biserica de inovaţii şi de a-i fixa credinţa prin imnele din serviciul divin public, se vor fi silit să înlăture din formulele acesteia «metrii vagi şi elastici, poezia ambiguă şi mobilă a celor vechi», adoptând «termeni atât de riguroşi şi precişi, încât toată lumea să fie în stare a-i păzi; să nu fie posibil nici să adaoge, nici să scoată o singură silabă, fără ca cel mai simplu credincios să nu bage de seamă». ş...ţ Acrostihul nominal mai cu seamă înlesnea clerului şi credincioşilor identificarea imnologilor autorizaţi“ (Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, Ed. Pace, Bucureşti, 1937, pp. 26-27).

Se ştie că secolul al IV-lea a fost câmpul unor aprige dispute doctrinare în sânul Bisericii creştine, combatanţii - drept-credincioşi sau eretici - înţelegând repede că imnografia constituia un mijloc facil pentru diseminarea propriilor idei. Chiar Arie (n. 256), socotit îndeobşte primul mare eretic creştin, compune o lucrare de imnuri şi cântări bisericeşti, numită Thalia, spre a-şi propaga mai uşor printre credincioşi părerile eretice. Pentru a evita în viitor astfel de practici, sinodalii de la Laodiceea (360) adoptă măsura radicală, dar care se va dovedi neviabilă, de a interzice întrebuinţarea liturgică a „psalmilor particulari“ (canonul 59). Soluţia de compromis, care s-a şi impus definitiv, a fost cea a întrebuinţării acrostihului: autorii (ortodocşi) de imnuri - asimilate de obicei şi în cult - încep să se semneze în acrostih, tocmai pentru a elimina suspiciunile unei eventuale provenienţe eretice a respectivului material imnografic, cât şi imixtiunile sau adaosurile eretice în text.

Aşadar, ipoteza că acrostihul va fi deservit ortodoxia în diferendele ei cu ereticii, începând din sec. al IV-lea, este justificată, fără să se poată costitui însă şi într-o explicaţie a originii acestuia în scrie-rile creştine. Literatura creştină consemnează câteva poeme anterioare veacului al IV-lea, în care apare acrostihul, ceea ce mută în devans şi pe cu totul alte coordonate întreaga discuţie legată de încreştinarea acestui procedeu stilistic. De referinţă sunt un epitaf de pe la sfârşitul sec. al II-lea, cunoscut sub numele de Inscripţia lui Pectorius din Autun, şi un amplu poem care încheie Banchetul lui Metodiu de Olimp († cca 311). Acesta din urmă, publicat încă din 1656, nu îi era necunoscut lui Bouvy, care aminteşte că „Sf. Metodiu, în Imnul fecioarelor, deja îşi dispusese strofele în ordine alfabetică“, lucru ce trebuie pus pe seama influenţei poeziei veterotestamentare care recurge frecvent la tehnica acrostihului alfabetic. Într-adevăr, şi iniţialele celor 24 de strofe ale poemului lui Metodiu formează un acrostih alfabetic, redând literele alfabetului elin.

Armă „albă“ împotriva persecutorilor

Abia cealaltă creaţie lirică amintită, epitaful lui Pectorius, detabuizează întreaga perspectivă legată de pătrunderea acrostihului în literatura creştină. Inscripţia funerară în cauză, însumând 11 versuri, a fost descoperită în anul 1839 într-un cimitir din Autun, fiind foarte posibil ca Bouvy să nu fi consultat-o până la data când îşi publica lucrarea (1886). Primele cinci versuri formează acrostihul ichthys („peşte“ - simbol creştin din perioada primară a Bisericii), ceea ce aduce discuţia noastră către sfârşitul secolului al II-lea, în plină luptă cu persecutorii noii credinţe, nu cu ereticii. Autorii creştini recurg la un cod stilistic de apărare împotriva prigoanelor păgâne. Faptul că ne-a parvenit textul lui Pectorius este un caz fericit, care a supravieţuit vigilenţei ultimilor perse-cutori (de la sfârşitul sec. al III-lea şi începutul celui următor), familiarizaţi cu decriptarea simbolurilor creştine. Fără a fi singular, ci, probabil, cel mai renumit din perioada primelor trei secole creştine, acrostihul lui Pectorius ne conduce spre o nouă concluzie: veacul al IV-lea marchează nu debutul acrostihului în literatura patristică, ci doar o recrudescenţă şi o reconversie a acestuia, prin suflul imnografiei de sorginte siriacă.

Inscripţia lui Pectorius

Primind în cele muritoare izvorul fără moarte al apelor cu susure divine,

Evlavioasă inimă arată, ştuţ, neam dumnezeiesc al peştelui ceresc.

Spre apele veşnice ale înţelepciunii care-mbogăţeşte aprinde-ţi, prietene, sufletul

Tău. Ia hrana dulce ca mierea a Mântuitorului sfinţilor, ştuţ cel care

Eşti înfometat; mănânc-o ţinând peştele în palme.

Tânjesc deci să mă satur de peşte, Stăpâne Mântuitorule;

Te implor, lumina celor morţi, ca mama s-odihnească-n pace.

Tată Ascadie, drag inimii mele aprige,

împreună cu dulcea-mi mamă şi fraţii mei,

adu-ţi aminte de Pectorius în pacea Peştelui tău.