Psihopedagogie „avant la lettre“

• E-mail
• Print
• RSS
• digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz
• Text

Părinţii din Pateric au fost nişte subtili psihologi. Ei au cunoscut tainele sufletului uman, intuind infinitezimal, cu multă precizie, cele mai paradoxale alunecări ale sufletului. Ei nu au fost rupţi de lume.

S-au retras pentru a o analiza mai profund, mai detaşat, mai de la distanţă. Au pus un mare accent pe înţelegere, îndurare, încercare, experimentare, aşteptare. Şi s-au străduit să „lege“ lumea de cer. Nu au ajuns uşor la concluzii, nu au aspirat la reţete, nu s-au dat în spectacol. Tăcerea, însingurarea, diminuarea prezenţei lor au devenit moduri elocvente de a descoperi înţelesuri şi a de le transmite şi altora. Ce sfaturi ne pot transmite nouă, oamenilor, într-o perioadă ce se vrea a fi „postmodernă“? Cât de actuale mai pot fi poveţele lor? Să vedem dacă îi mai putem înţelege.

Urcuşul uman are nevoie şi de stări intermediare

Cel mai mare merit al lor e că s-au încumetat să discute de povârnişuri şi de limite. Nu au avut în vedere doar „strălucirea“ fiinţei, ci şi „întunecimea“ ei. Au făcut o sondare a intervalului dintre bine şi rău, dintre adevăr şi falsitate, dintre naturalitate şi artificialitate. Iată un prim exemplu, cu referire la răul din noi. Se ştie că o mare încercare a omului stă în atitudinea lui faţă de ispite. Cele făcute, dar şi cele nefăcute. Dar să ascultăm ce spun aceşti învăţaţi. Avva Antonie cel Mare, prin secolul III, spunea următoarele: „Cea mai mare lucrare a omului este să-şi asume păcatele în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte încercările până la ultima suflare“. Cu alte cuvinte, starea de păcat survine când persoana nu realizează că greşeşte şi nu se străduieşte să iasă din această stare. Nu (numai) păcatul este problema, ci atitudinea noastră faţă de acesta. Să urmărim o altă pildă pe care o glăsuieşte iscusitul părinte. Fiind suspectat că nu respectă regulile, glumind cu confraţii săi, vine cu argumentul următor: „Pune o săgeată în arcul tău şi întinde“, îi spune acestuia unui vânător. El a făcut întocmai. Şi zice iar: „Întinde şi mai mult!“. Şi a întins. Şi încă o dată: „Întinde!“. Atunci vânătorul spune: „Dacă întind, peste măsură, plesneşte arcul!“. Bătrânul răspunde: „Tot aşa se întâmplă cu lucrul lui Dumnezeu. Dacă ne întindem cu fraţii peste măsură, îndată se rup. Trebuie, ca, din când în când, să lăsăm de la noi“. Nu este vorba de o bagatelizare sau de o relativizare în aplicarea regulilor, ci de o conformare cu natura umană, cu putinţa omului ce se fasonează progresiv. Urcuşul uman are nevoie şi de stări intermediare, de răgaz, de suspensie, de cântărire, de dumirire. Umanul nu se lasă uşor conformat în perspectiva chemărilor divinităţii. El are un mers al lui, etapizat, ascendent. Valoarea nu este încorporată „total“, dintr-o dată, ci felie cu felie, experimentând-o cu fiece pas, cu fiece cădere, cu fiece înălţare.

Responsabilizarea - „cheie“ a depăşirii condiţiei neautentice

Altitudinea valorică presupune asumare pe cont propriu, înţelegere, depăşire a evidenţelor, transcendere. „Pozitivitatea“ nu este acaparată fără o necesară raportare la „negativitate“. Ce spunea amma Teodora, o sfântă femeie, referitor la ispite: „Străduiţi-vă să intraţi prin uşa cea strâmtă. Pomii, dacă nu îndură iarna şi ploile, nu pot rodi. Pentru noi, iarna este veacul acesta. Dacă nu trecem printr-o mulţime de chinuri şi de ispite, nu putem deveni moştenitori ai împărăţiei cerurilor“. Îndurarea răului, atunci când este temeinică şi autentică, va conduce la un bine eficient şi stabil. Dacă nu ştii ceva despre rău, nu ai cum să adulmeci mai binele.

Valoarea nu este percepută izolat, ca atare, ci într-un interval bipolar, prin raportarea binelui la rău, a dreptăţii la nedreptate, a adevărului la falsitate, a frumuseţii la urâţenie etc. Aceşti părinţi invită la sinceritate, la asumare, la conştientizarea şi depăşirea stării de păcat. „Îl prefer pe omul păcătos - zice avva Sarmatas - dacă ştie că a păcătuit şi se pocăieşte, celui nepăcătos, care se crede drept“. În tradiţia creştină, responsabilizarea devine o „cheie“ a depăşirii condiţiei neautentice şi a ieşirii din „imperiul“ răului. A tăgădui că răul nu te urmăreşte constituie o frână în ridicarea noastră spirituală.

În materie de progres spiritual, nu există limite

Şi iată un punct de vedere şi mai radical. Întrebat fiind în legătură cu cât de greu cântăreşte gândul spre un mare păcat, avva Kyros Alexandrinul glăsuia cam aşa: „Dacă nu ai gânduri rele, nu ai nici o speranţă. Dacă nu ai gânduri rele, faci fapta (rea). Altfel spus, dacă nu lupţi cu mintea împotriva păcatului, dacă nu-l respingi, îl faci cu trupul. Cine face (păcatul) nu este sâcâit de gândurile rele“. Ideea avansată de acest experimentat părinte devine şi mai incitantă, şi mai paradoxală. Să ai conştiinţa că ai un gând rău te poate feri de alunecarea în fapta din spatele gândului. Asta nu înseamnă că pentru a te îndepărta de păcatul concret, trebuie să fi trecut prin „gândul“ păcătuirii lui. Însemnează, pur şi simplu, că nu trebuie să te ascunzi de căderile posibile şi că o precondiţie a evitării lor e să ştii ce e cu ele.

Am redat mai sus doar câteva frânturi de „psihologie“ din Pateric. Mai sunt valabile aceste gânduri? Cu siguranţă ca da. Pentru că omul a rămas acelaşi, cu aceleaşi suişuri şi coborâşuri. Pentru că, în materie de progres spiritual, nu există limite. Şi, mai ales, pentru că au existat cândva nişte fini cunoscători ai condiţiei umane pe care au dorit să o se înalţe cât mai sus.