Acordul prezumat - drumul spre omucidere

• E-mail
• Print
• RSS
• digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz
• Text

Libertatea exprimării sau a neexprimării persoanei trebuie respectată şi după separarea sufletului de trup

Agenţiile de presă relatează că un grup de parlamentari a propus Senatului spre aprobare un proiect de lege prin care se cere legiferarea acordului prezumat în prelevarea organelor şi ţesuturilor de la trupurile neînsufleţite. „Acordul prezumat presupune că persoana care nu şi-a exprimat în timpul vieţii, în mod explicit, refuzul de a-şi dona organele după intrarea în moarte clinică, este de acord, în mod implicit, cu donarea acestora.“

Dacă iniţiativa celor şapte parlamentari propune prelevarea de organe de la persoane aflate în moarte clinică, va fi foarte grav. Aceasta va fi omucidere, pentru că moartea clinică nu este moartea reală. Conceptul de „moarte“ are mai multe conotaţii, şi anume: a) moarte aparentă (atunci când funcţiile vitale sunt atât de mult slăbite, încât pot fi percepute doar cu aparate speciale, un tip de moarte din care unele persoane

şi-au revenit fără vreo intervenţie externă), b) moarte clinică (în care funcţiile au încetat, fără să se fi alterat încă structurile biochimice în mod ireversibil, de aceea este posibil ca aceste funcţii să fie reactivate prin resuscitare şi terapie intensivă), c) moarte biologică (începe în momentul în care organele vitale au intrat deja în proces de alterare, începând necrozarea ţesuturilor), d) moarte cerebrală (încetarea ireversibilă a funcţiilor cerebrale (cortex, cerebel, trunchi cranian).

Între aceste tipuri de „moarte“ există o mare apropiere, mai ales între moartea clinică şi moartea cerebrală, momente în care pot fi luate măsuri benefice sau pot avea loc neglijenţe fatale. Biserica vorbeşte şi de moartea eternă, care constă în îndepărtarea definitivă de Dumnezeu, sinonimă cu sălăşluirea în iad. De riscul acestei morţi ne temem cu toţii, chiar şi în cazul transplantului şi al donării sau prelevării de organe. Este un risc mare, pe care nu trebuie să

şi-l asume nimeni, nici medicii care, cu cele mai bune intenţii, vor să prelungească viaţa anumitor pacienţi. De aceea, prelevarea de ţesuturi şi organe de la persoanele aflate în moarte clinică este exclusă. Sperăm ca această idee să nu se găsească în iniţiativa parlamentară, ci să fie o eroare jurnalistică.

Acordul sau consimţământul prezumat poate facilita intervenţia echipelor de prelevare a organelor, poate aduce mai multe organe în vederea transplantului, poate asigura prelungirea vieţii mai multor persoane, dar ridică şi serioase probleme de ordin moral, presupunând şi riscul unor eventuale abuzuri. Conceptul ,,prezumat“ vine de la verbul latinesc praesumo, ere, sumsi, sumptum, care înseamnă: a lua mai înainte, a-şi asuma, a anticipa, a presupune. Prin urmare, pornind de la sensul cuvântului, prin consimţământ prezumat trebuie să înţelegem că, atunci când o persoană în timpul vieţii nu şi-a exprimat în mod explicit refuzul ca după deces să nu i se preleve organe în vederea transplantului, în mod automat, se va trage concluzia că avem de-a face cu un acord anticipat sau presupus ca să i se preleve organele. Nu înţelegem de ce legiuitorul nu poate să înţeleagă şi invers. În nici o împrejurare tăcerea nu înseamnă aprobare, nicăieri absenţa nu înseamnă prezenţă, niciodată neexprimarea unui vot nu înseamnă că persoana a votat. Există logică în toate, nu înţelegem de ce să nu existe şi aici o logică. Renunţăm la logică numai pentru că nu se mai poate vorbi cu persoana în cauză?

Opţiunea pentru acordul prezumat vine din credinţa că existenţa vieţii personale a încetat odată cu separarea sufletului de trup şi din lipsa credinţei că viaţa personală a omului se continuă şi dincolo de moartea fizică, prin existenţa personală a sufletului. Libertatea exprimării sau a neexprimării persoanei trebuie respectată şi după separarea sufletului de trup. Sunt persoane care nu au habar că ar trebui să declare în mod expres, de-a lungul vieţii, dacă vor sau nu să-şi doneze după moarte organele în vederea transplanării lor. Chiar şi această ignoranţă sau mai ales această ignoranţă trebuie respectată, ca să nu mai vorbim de faptul că sunt persoane care au anumite sensibilităţi cu privire la integritatea lor trupescă, sensibilitate care trebuie respectată. Donarea de ţesuturi şi organe este un act jertfelnic, de autodăruire de sine. Trebuie respectată calitatea şi moralitatea acestui act, precum şi memoria celui decedat.

Sigur că viaţa viitoare nu va fi o simplă prelungire a vieţii de aici, ci un act minunat de re-creere a trupurilor întru slavă, care nu va avea drept criteriu inventarul organelor cu care trupurile noastre au intrat în mormânt (dat fiind că, de-a lungul vieţii, se întâmplă ca unii oameni să-şi piardă anumite organe în accidente sau în diverse intervenţii chirurgicale, fără să-şi piardă şi calitatea de persoane, sau unii oameni au pierit mâncaţi de fiare), dar trebuie arătat respect faţă de ceea ce a constituit mijlocul prin care sufletul s-a exprimat în lume, trupul. Nu se poate dispune de trupul unei persoane decedate din raţiuni profesionale, fără să avem vreo relaţie de rudenie sau sentimentală cu cel decedat, ci numai din dorinţa de a-i folosi trupul pentru sănătatea altora. Şi această intenţie este bună, este nobilă, dar trebuie dusă la îndeplinire respectându-se taina persoanei şi chiar taina morţii, ştiut fiind că omul moare, nu piere, ca să-l parafrazăm pe Heidegger, care spunea undeva că „omul moare, animalele pier“.

Acordul prezumat răpeşte calitatea de dar a prelevării de organe, chiar şi atunci când „dăruirea“ o fac persoanele apropiate celui decedat; exclude mila creştină; va duce la neîncredere faţă de actul medical şi va crea posibilitatea eventualelor abuzuri. Sunt puncte de vedere ale corpului medical (prof. dr. Irinel Popescu), prin care conceptul de „acord prezumat“ nu trebuie înţeles în sens strict etimologic, el presupunând nuanţe. În acest caz, legiuitorul trebuie să facă precizările de rigoare sau să schimbe numele acordului sau al consimţământului în discuţie, să nu i se mai spună „prezumat“, altfel, nu vor fi excluse confuziile, neîncrederea şi riscul abuzurilor.