E-mail
Print
RSS
G-bookmarks
Live
TechnoratiÎntr-o epocă marcată de viteză, de „comprimarea“ distanţelor sau de măsurarea timpului în bani, sensul sărbătorii creştine tinde să se dilueze într-un ritm alert. Dacă în primele secole ale vieţii Bisericii, sărbătoarea era percepută ca un timp sacru, o reactualizare tainică a momentelor esenţiale din istoria mântuirii, astăzi ea este văzută mai degrabă ca o scurtă perioadă de relaxare sau, în unele cazuri, nici măcar atât. Obsesia muncii şi a grijilor cotidiene învăluie aproape în totalitate spectrul vieţii multora dintre noi, fără a mai oferi vreun răgaz de reîmprospătare şi regenerare spirituală.
Părintele Alexander Schmemann, ale cărui opere sunt cunoscute şi apreciate în întreaga lume ortodoxă, observă un decalaj, o alterare a sensului sărbătorii în creştinismul actual. Pe lângă dimensiunea recreativă a sărbătorii, creştinii ar trebui să redescopere valoarea harică şi restauratoare a acesteia. Sărbătoarea nu este o simplă „pauză“, ci un timp sacru, care actualizează, pentru fiecare generaţie, opera mântuitoare împlinită de Dumnezeu pentru om.
„Sărbătoarea înseamnă bucurie“
Pentru creştinul modern, relaţia dintre „anul bisericesc“ şi timp a devenit incomprehensibilă şi, prin urmare, irelevantă. La anumite date, Biserica comemorează anumite evenimente din trecut - Naşterea, Învierea, Pogorârea Sfântului Duh. Aceste date constituie un prilej pentru o „ilustrare“ liturgică a anumitor afirmaţii teologice, dar ca şi cum ele nu ar fi în nici un fel legate de timpul real sau importante pentru acesta. Chiar şi în Biserică, ele sunt simple „pauze“ în mintea îndreptată spre afaceri şi acţiune şi se consideră, în secret, aceste sărbători şi celebrări, o pierdere de timp. Şi chiar dacă alţi creştini le întâmpină cu bucurie, ca zile suplimentare de odihnă şi „vacanţă“, de fapt, nimeni nu se gândeşte la ele în mod serios, ca la înseşi inima vieţii şi misiunii Bisericii. Există, cu alte cuvinte, o criză serioasă a înseşi ideii de sărbătoare, şi tocmai de aici trebuie să începem scurta discuţie privitoare la anul creştin.
Sărbătoarea înseamnă bucurie. Totuşi, dacă există un lucru pe care noi - creştinii serioşi, maturi şi frustraţi ai secolului al XX-lea să îl privim cu suspiciune, acesta este, cu siguranţă, bucuria. Cum poate cineva să se bucure, când atât de mulţi oameni suferă? Când sunt de făcut atât de multe lucruri? Cum poate cineva să se „complacă“ în sărbători şi prăznuiri, când oamenii aşteaptă de la noi răspunsuri „serioase“ la problemele lor? În mod conştient sau inconştient, creştinii au acceptat întregul ethos al culturii noastre orientate spre afaceri şi lipsită de bucurie. Ei cred că singurul mijloc de a fi luat „în serios“ de către cei serioşi“ - adică de către oamenii zilelor noastre - este de a fi serios, iar aceasta înseamnă a reduce la un minimum simbolic tot ceea ce, în trecut, era fundamental în viaţa Bisericii - bucuria unei sărbători. Lumea modernă a exilat bucuria în categoria „amuzamentului“ şi a „relaxării“. Ea este justificată şi permisă a „timpului nostru liber“; ea este o concesie, un compromis. Şi creştinii au ajuns să creadă toate acestea, sau, mai degrabă, ei au încetat să creadă că sărbătoarea, bucuria au de-a face tocmai cu „problemele serioase“ ale vieţii înseşi, că pot fi chiar răspunsul creştin la acestea. Cu toate aceste conotaţii spirituale şi culturale, „anul bisericesc“ - înşiruirea de pomeniri şi prăznuiri liturgice - a încetat să mai fie generator de putere, fiind privit, acum, ca o decorare, mai mult sau mai puţin învechită, a religiei. El este folosit ca un fel de mijloc „audio-vizual“ de educaţie religioasă. El nu mai este nici rădăcină a vieţii şi acţiunii creştine, nici „ţel“ spre care acestea sunt orientate.
„Seriozitatea tristă“ a modernului
Pentru a înţelege adevărata natură - şi „funcţie“ a sărbătorilor, trebuie să ne amintim că creştinismul s-a născut şi a fost propovăduit, la început, în cadrul unor culturi în care sărbătorile şi celebrările erau o parte organică şi esenţială a întregii concepţii despre lume şi despre modul de viaţă. Pentru omul din trecut, o sărbătoare nu era ceva accidental sau „adiţional“, ea era modul său de a da sens vieţii sale, de eliberare de ritmul animalic al muncii urmate de odihnă. O sărbătoare nu era o simplă „pauză“ într-o viaţă de muncă, altfel lipsită de sens şi grea, ci o justificare a acelei munci, rodul ei, transformarea ei - ca să zicem aşa - sacramentală în bucurie şi, deci, în libertate. O sărbătoare era, astfel, întotdeauna, profund şi organic legată de timp, de ciclurile naturale ale timpului, de întregul cadru al vieţii omului în lume. Şi, fie dacă vrem sau nu, fie că ne place sau nu, creştinismul a acceptat şi şi-a impropriat acest fenomen fundamental uman al sărbătorii, tot aşa cum a acceptat şi şi-a impropriat omul întreg, cu toate nevoile sale. Dar, ca în toate celelalte, creştinii au acceptat sărbătoarea nu doar dându-i un nou înţeles, transformându-i conţinutul, ci trecând-o, cu tot ceea ce aparţinea omului „natural“, prin moarte şi înviere.
Da, aşa cum am mai spus, creştinismul a însemnat, pe de o parte, sfârşitul oricărei bucurii fireşti. El a vădit imposibilitatea ei, inutilitatea ei, tristeţea ei -, pentru că, revelând pe Omul desăvârşit, el a revelat abisul înstrăinării omului de Dumnezeu şi tristeţea nesfârşită a acestei înstrăinări. Crucea lui Hristos a însemnat sfârşitul oricărei bucurii „fireşti“, făcând-o, cu adevărat, imposibilă. Din acest punct de vedere „seriozitatea tristă“ a omului modern este, cu siguranţă, de origine creştină, chiar dacă el a uitat acest lucru. De când Evanghelia a fost propovăduită în această lume, toate încercările de reîntoarcere la o „bucurie păgână“, pură, toate „renaşterile“, tot „optimismul sănătos“ au fost hărăzite eşecului. „Există o singură tristeţe“, zice Leon Bloy, „aceea de a nu fi sfânt“. Această tristeţe pătrunde, în mod misterios, întreaga viaţă a lumii, foamea şi setea ei frenetică şi patetică după perfecţiune, care ucide orice bucurie. Creştinismul a făcut imposibil ca, pur şi simplu, să ne bucurăm în cadrul unor cicluri naturale - ale recoltelor sau ale „lunilor noi“. Pentru că a exilat desăvârşita bucurie în viitor - ca ţel şi sfârşit al oricărei trude; el a făcut din întreaga viaţă umană un „efort“, o „muncă“.
Bucuria care transformă lumea
Totuşi, pe de altă parte, creştinismul a însemnat revelarea bucuriei şi dăruirea ei şi, astfel, ne-a dăruit adevărata sărbătoare. În fiecare sâmbătă seara, la Vecernie, cântăm: „prin Cruce, bucuria a venit la toată lumea“. Această bucurie este bucuria cea curată, pentru că nu depinde de nimic din această lume şi nu constituie răsplata pentru ceva meritat de noi. Ea este, în întregime, şi în mod absolut, un dar, „charis“, harul. Şi fiind cu adevărat dar, această bucurie are o putere transformatoare, singura putere cu adevărat transformatoare din această lume. Ea este „pecetea“ Duhului Sfânt pe viaţa Bisericii - pe credinţa, nădejdea şi dragostea ei. (Pr. prof. Alexander Schmemann, „Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia“, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001)
Trimite unui prieten
Sus
