De ce este credinţa atât de dificilă?

• E-mail
• Print
• RSS
• digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz
• Text

Din perspectivă creştină, credinţa este un limbaj specific cu care am fost dăruiţi de Dumnezeu pentru a dialoga cu El. O percepere concretă a divinităţii, cum ar fi cea mijlocită de simţuri, ar impune omului acceptarea fără echivoc a prezenţei divine. Relaţia om-Dumnezeu ar fi dominată de evidenţă, de percepţie, de constatare. Această perspectivă ar exclude însă libertatea de decizie a omului în raport cu Creatorul său. Iar libertatea este cel mai preţios dar pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor.

Teologul rus Paul Evdokimov zăreşte o legătură indisolubilă între darul libertăţii şi cel al credinţei. Pentru a crede, trebuie să fii liber de evidenţe constrângătoare. În acelaşi timp, credinţa asumată în mod liber poate deveni izvorul unor convingeri de nestrămutat, mai puternice decât orice evidenţă.

„Ah, dacă Tu ai sfâşia cerurile şi ai coborî pe pământ!“

Credinţa poartă în ea însăşi un obstacol, inerent naturii ei foarte enigmatice, exact la măsura măreţiei ei: „Dumnezeu este în cer şi oamenii sunt pe pământ“. Această distanţă, insuportabilă prea mult timp, făcea odinioară pe Isaia să scoată strigătul profund uman: „Ah, dacă Tu ai sfâşia cerurile şi ai coborî pe pământ!“

Optimismul, adesea forţat al cântărilor noastre, nu rezolvă acest sentiment tainic al unei absenţe pe care ne temem să o mărturisim. Cum să putem trece de la o cunoaştere abstractă, îndepărtată, catehetică, la o întâlnire personală, la comuniunea vie? Cum poate să intre prezenţa lui Dumnezeu în viaţa oamenilor? „De ce face Dumnezeu credinţa atât de dificilă?“, se întreabă omul, pradă îndoielilor sale. Învierea a inaugurat ziua a opta, dar în aparenţă nu s-a schimbat nimic, lumea nouă se inserează în cea veche, ziua a opta nu există decât în celelalte şapte. Sfântul Petru cunoştea acest spirit sceptic şi batjocoritor care întreba: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate aşa rămân ca de la începutul făpturii.“ (II Petru 3, 4) De asemenea, iudeii vor să smulgă un răspuns net, fără nici un echivoc; „Spune-ne dacă eşti Tu Hristosul!“ (Matei 26, 63).

Ei cer chiar o garanţie mai precisă: „Arată-ne pe Tatăl şi aceasta ne este de ajuns!“ Desigur, o asemenea dovadă ar fi mai mult decât suficientă, dar dovezile rănesc adevărul, iar răspunsul Domnului este imediat şi categoric: „Pentru ce acest neam cere semne şi minuni? Adevăr zic vouă, nu i se va da nici unul.“

Tăcerea iubirii divine

Dumnezeu a venit, dar parcă n-ar dori ca oamenii să-I sesizeze divinitatea. În cazul rar al minunilor, Iisus porunceşte: „mergi şi să nu spui nimănui nimic“. Meditativ, Pascal notează: „Revelaţia înseamnă vălul ridicat, or întruparea învăluia şi mai mult faţa lui Dumnezeu“. Dumnezeu Se ascunde în chiar arătarea Lui, acesta este marele mister al Dumnezeului ascuns. Exigenţa raţiunii, chiar şi în momentul în care „totul s-a împlinit“, pune condiţiile ei: „Dacă este regele lui Israel, să coboare de pe cruce şi vom crede în El“.

Dumnezeu răspunde prin tăcere, dar pentru cel ce ştie să audă, tocmai în tăcere „El îşi mărturiseşte iubirea pentru om“. Este acea „nebunie divină“ de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, neînţelesul respect al lui Dumnezeu faţă de libertatea noastră.

Orice dovadă constrângătoare violează conştiinţa umană, schimbă credinţa în simplă cunoaştere. De aceea, Dumnezeu Îşi limitează atotputernicia, Se închide în tăcerea iubirii Sale jertfelnice, retrage orice semn, suspendă orice miracol şi aruncă o umbră pe strălucirea feţei Sale. La această atitudine chenotică a lui Dumnezeu trebuie să răspundă credinţa în esenţa ei. Ea păstrează şi va păstra pururea ceea ce are în ea nocturn, o obscuritate crucificatoare, o marjă suficientă, pentru ca omul să-şi păstreze libertatea, pentru a păstra mereu puterea să spună în orice moment nu, să construiască pe refuz. Tocmai pentru că omul poate spune nu, da-ul lui poate să atingă o deplină rezonanţă şi „fiat“-ul său se află nu numai în acord, dar la acelaşi nivel vertiginos de liberă creaţie cu „fiat“-ul lui Dumnezeu.

„Cerşetor al iubirii la poarta inimii“

Credinţa e un dialog. Dar vocea lui Dumnezeu este aproape tăcere; ea exercită o presiune de o delicateţe fără margini şi niciodată irezistibilă. Dumnezeu nu dă ordine. El invită: „Ascultă, Israel“, sau, „dacă vrei să fii deplin desăvârşit...“ Decretului unui tiran i se răspunde cu o surdă rezistenţă, la invitaţia Stăpânului la ospăţ răspunde fericita acceptare a „celui care are urechi“, care se face pe sine ales, strângând în mână darul oferit.

Mai adânc decât pudoarea divină cu privire la libertatea omului, „Mielul jertfit de la întemeierea lumii“ desemnează inefabilul lui „Dumnezeu cel jertfelnic. Creând o a doua libertate, Dumnezeu suscită un raport de reciprocitate. Tatăl este tată fără să-şi impună paternitatea; El Se oferă în Fiul şi, astfel, orice om poate fi un fiu al lui Dumnezeu. „Voi toţi sunteţi dumnezei, fii ai Celui Prea Înalt“, „Dumnezei“, cu condiţia de a vă recunoaşte fii în Hristos şi de a striga împreună cu Duhul: „Avva, Părinte“. Libertatea fiilor se identifică şi coincide cu Darul Tatălui, care este Duhul Sfânt.

Şi tocmai de aceea Dumnezeu acceptă să fie refuzat, necunoscut, respins, evacuat din propria Creaţie. Pe cruce, Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu, a luat partea omului.

Creştinul este un om sărman, dar el ştie că există Cineva şi mai sărman. Cerşetor al iubirii la poarta inimii: „Iată stau la uşă şi bat; dacă cineva aude glasul Meu şi deschide, Eu voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine“. „Fiul vine pe pământ pentru a Se aşeza la „masa celor păcătoşi“.

Dumnezeu, din veşnicie, nu gândeşte decât la mântuirea omului şi omul trebuie să-I lase această grijă lui Dumnezeu, să uite pur şi simplu de ea şi să nu o mai caute; el trebuie să cugete la mântuire, ca rod al iubirii divine, căci Dumnezeu a iubit primul, nu se ştie de ce.

Credinţa, ca o depăşire a raţiunii

Ştiinţa îşi impune viziunea ei asupra lucrurilor văzute verificabile, şi mă obligă să o accept. Eu nu pot să neg existenţa unui vierme din pământ, nici a unui virus, dar pot să neg existenţa lui Dumnezeu. Aceasta pentru că, după Sfântul Apostol Pavel, „credinţa este vederea lucrurilor care nu se văd“. Ea transcende ordinea necesităţii. „Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut“ vrea să spună: cei ce au crezut, fără să fie obligaţi, forţaţi, constrânşi să o facă.

Credinţa apare astfel ca o depăşire a raţiunii, comandată de raţiunea însăşi, atunci când ea a ajuns la limita sa.

Credinţa zice: „Dă unica ta raţiune (logos) şi primeşte în schimb Logos-ul“. Ea este o transcendenţă către evidenţă, către realitatea ascunsă care se revelează. Experienţa ei înseamnă deodată şi revelaţia ei. Ea suprimă orice demonstraţie, orice imediat, orice noţiune abstractă despre Dumnezeu şi face îndată prezent pe acest Cineva, Care este cel mai intim cunoscut.

Insuficienţa dovezilor de existenţă a lui Dumnezeu se explică prin faptul fundamental că: numai Dumnezeu este criteriul adevărului Său, numai Dumnezeu este argumentul existenţei Sale. în orice cugetare despre Dumnezeu, este El Însuşi Care Se gândeşte pe Sine în spiritul uman. De aceea, nu se poate proba nimic în mod raţional, nici nu converteşti pe cineva prin argumente, căci niciodată nu se poate face aceasta în locul lui Dumnezeu, nu-L poţi supune pe Dumnezeu logicii demonstraţiilor, nici să-L închizi într-o înlănţuire cauzală.

Dacă Dumnezeu este singurul argument al existenţei Sale, credinţa nu se inventează, ea este un dar, iar omul trebuie să mărturisească această natură împărătească, gratuită a credinţei sale, căci credinţa este dată tuturor, pentru ca Dumnezeu să poată lucra cu planul Său în orice suflet uman. (Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, trad. de Pr. Prof. Ion Buga, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003)