Ce înseamnă a fi sănătos?

• E-mail
• Print
• RSS
• digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz
• Text

Din anumite puncte de vedere, starea noastră de sănătate ar putea fi considerată mai robustă decât a fost în întreaga istorie a omenirii. Statisticile indică o creştere a perioadei medii de viaţă în ultimele secole, iar multe dintre epidemiile care în trecut secerau milioane de vieţi, astăzi pot fi controlate cu ajutorul medicamentelor şi tehnologiei medicale moderne. Este de prisos să amintim de „miracolele“ medicinei contemporane cum sunt transplantul de inimă sau tratamentul unor boli, până nu demult, considerate incurabile.

Cu toate acestea, multe aspecte privind sănătatea noastră ridică în continuare semne de întrebare. Ba mai mult, modernitatea şi stilul de viaţă preponderent sedentar încurajează apariţia unor probleme de sănătate cu rezonanţă la scară mondială. Rezultatele unor studii publicate recent indică faptul că în întreaga lume sunt înregistraţi aproximativ un miliard de adulţi supraponderali, cel puţin 300 de milioane dintre aceştia fiind obezi clinic. În scopul combaterii obezităţii, Uniunea Europeană a adoptat deja o serie de măsuri cum ar fi promovarea activităţilor sportive în şcoli şi interzicerea publicităţii pentru băuturile zaharate destinate copiilor. Un studiu realizat la sfârşitul anului trecut de o companie farmaceutică arăta că 37% din populaţia României suferă de obezitate. Iar această boală este doar unul din exemplele care confirmă prezenţa unor afecţiuni specifice epocii în care trăim.

Este evident faptul că modernitatea nu poate fi asociată unilateral nici cu noţiunea de progres, nici cu cea de regres, în ce priveşte starea de sănătate. Ea lansează însă o serie de provocări cum nu a făcut-o nici una din perioadele istorice anterioare. Iar de modul în care sunt abordate aceste provocări depinde nivelul de sănătate la nivel global şi, implicit, al fiecăruia dintre noi.

Un prim pas în elaborarea unei strategii de management al sănătăţii, indiferent de nivelul şi implicaţiile acestuia, îl constituie definirea a ceea ce, în mod curent, numim „sănătate“. Preocupaţi excesiv de remediile şi lupta împotriva afecţiunilor de tot felul, tindem să percepem starea de sănătate nu atât ca un echilibru psiho-fizic, ci mai degrabă simplist, ca o funcţionare normală a diferitelor părţi ale organismului. Nu de puţine ori, pacienţii sunt percepuţi ca maşini funcţionale, ca entităţi complexe compuse din părţi anatomice şi structuri moleculare. În acest context, preocuparea de bază a serviciilor medicale tinde a fi mai mult tratamentul unei afecţiuni, „repararea“ unor disfuncţii sau imperfecţiuni ale anumitor părţi ale corpului. Conform acestui gen de abordare, sănătatea nu este percepută ca o stare de echilibru plenar a întregului organism, care trebuie atinsă şi promovată; ea este, pur şi simplu, o stare de funcţionare corespunzătoare a unei entităţi complexe.

Teologia creştină poate oferi o contribuţie esenţială în ceea ce priveşte definirea conceptului de „sănătate“. Dintre scriitorii biblici, profetul Ieremia îl înfăţişează pe Dumnezeu ca pe un vindecător, într-un context în care vindecarea se referă la restaurarea comuniunii şi relaţiei cu Dumnezeu (Ier. 30, 17). Sfântul Evanghelist Luca nu doar că Îl înfăţişează pe Mântuitorul ca pe un vindecător (Luca 5, 31), dar îi prezintă şi pe ucenicii Săi ca vindecători ai celor bolnavi „în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul“ (F. Ap. 4, 10). Şi în tradiţia Bisericii, sănătatea este percepută ca un concept complex, integrator, care conţine în sine şi semnificaţia pe care persoana umană o imprimă vieţii, în special atunci când aceasta este compromisă de boală sau suferinţă. În acest fel se explică faptul că rugăciunile rostite sau oficiate pentru sănătatea unui suferind conţin şi invocarea iertării păcatelor acestuia. Acest fapt denotă legătura indisolubilă între dimensiunea fizică a fiinţei umane şi cea spirituală, precum şi interdependenţa dintre aceste două dimensiuni care doar împreună realizează acel tot inefabil, numit persoană.

Probabil că dacă un pacient ar fi doar o simplă maşină funcţională care ar putea fi redusă la părţile ei componente, atunci sănătatea ar putea fi, în mod simplist, definită ca absenţa bolilor sau a oricăror disfuncţionalităţi din sistem. Însă, dacă se ia în considerare faptul că pacientul este o persoană care se străduieşte să găsească un sens în tot ceea ce îl înconjoară, atunci este evident faptul că, pe lângă orice disfuncţie biologică sau fizică, pacientul trăieşte din plin şi efectele în plan spiritual ale suferinţelor sale fizice. Temerile, angoasele, sentimentul singurătăţii, al iraţionalităţii suferinţei şi chiar al deznădejdii faţă de orice posibilităţi de ameliorare sunt doar câteva din implicaţiile majore în plan spiritual ale suferinţei fizice. Din acest motiv, în cazul unui suferind, simpla restabilire a funcţionării în parametrii „normali“ a anumitor organe, funcţii, sau chiar a organismului în ansamblu, nu este acelaşi lucru cu vindecarea propriu-zisă şi cu atât mai puţin cu restabilirea sănătăţii. Aceasta din urmă rămâne un deziderat scump, obţinut cu mari eforturi, şi în epoca globalizării, ca şi în urmă cu o sută sau o mie de ani.