Sf. Maxim Mărturisitorul, apărătorul lui Hristos

• E-mail
• Print
• RSS
• digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz
• Text

Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe care îl sărbătorim astăzi, a fost unul dintre cei mai mari teologi răsăriteni. Prin înţelepciunea sa, prin lupta sa împotriva ereziilor hristologice, prin sfinţenia vieţii sale şi mai ales prin operele sale teologice rămase ca odoare de preţ în vistieria Bisericii, Maxim Mărturisitorul a rămas până în zilele noastre model de monah şi de teolog, fiind cunoscut drept sfântul care a apărat învăţătura despre Hristos.

Funcţiile pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul le-a ocupat la palatul imperial de la Constantinopol au determinat cercetătorii să considere că marele teolog s-a născut într-o familie de aristocraţi din jurul capitalei Imperiului Roman de Răsărit, în jurul anului 580. În timpul împăratului Heraclie (610-641), în 610, a ocupat pentru trei ani funcţia de secretar la curtea imperială, iar în jurul anului 614 a părăsit curtea imperială şi a intrat în Mănăstirea Chrysopolis, în apropiere de Constantinopol. Din cauza invaziei persane din 614, a plecat în Africa, unde l-a cunoscut pe Sofronie, viitorul patriarh de Ierusalim, care începuse în Cartagina lupta împotriva ereziilor monoteliste şi monoenergiste, apărute de ceva timp în Imperiu. În această perioadă, Maxim studiază şi îşi aprofundează cunoştinţele teologice, citind operele hristologice ale Sfântului Grigorie Teologul sau ale Sfântului Dionisie Pseudo-Areopagitul. În această perioadă, Sfântul Maxim a scris primele sale opere teologice.

Disputa cu patriarhul Pyrrhus

În perioada în care a stat în Cartagina, erezia monotelistă a luat amploare. Susţinută de împăratul Heraclie şi de alţi oameni politici din Constantinopol ca o formulă de împăcare cu grupările necalcedoniene, erezia fusese îmbrăţişată chiar şi de patriarhul Sergie I şi de succesorul acestuia, Pyrrhus, fost stareţ la Mănăstirea Chrysopolis, după plecarea lui Maxim. Exilat în Africa, patriarhul Pyrrhus a fost provocat de Maxim Mărturisitorul la o discuţie teologică, prin care sfântul urmărea să-l convingă pe patriarh de greşeala pe care o făcea când susţinea că Mântuitorul a avut o singură voinţă şi o singură lucrare. Se spune că la discuţie au participat mulţi episcopi africani, iar iscusinţa şi elocinţa lui Maxim i-au convins pe toţi că în Hristos există două voinţe şi două lucrări corespunzătoare celor două firi, omenească şi dumnezeiască, unite în acelaşi ipostas.

Exilat în Tracia

Maxim şi Pyrrhus au plecat după puţin timp la Roma, unde noul papă, Martin I, a convocat un sinod în Biserica Lateran, în 649, pentru a condamna monotelismul. Au participat 105 episcopi care au semnat actul sinodal. În 653, la ordinul noului împărat Constans II, susţinător al monoteismului, Sfântul Maxim a fost arestat şi trimis în exil în Tracia. Papa Martin I a fost arestat şi el fără a fi judecat, dar a murit în drumul spre Constantinopol. După câţiva ani de exil, Maxim a fost readus la Constantinopol şi întemniţat acolo. Se păstrează tradiţia conform căreia, cu puţin timp înainte de moartea sa, sfântul a văzut cum ardeau trei lumânări deasupra mormântului său. A trecut la Domnul pe 13 august 662, luptând până la sfârşit pentru adevărurile doctrinare ale Bisericii. Monotelismul a fost condamnat la Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol din 680-681. După aceasta au fost posibile şi aducerea moaştelor sfântului de la Lazica la Chrysopolis, unde a fost egumen, dar şi stabilirea datei de 21 ianuarie pentru a-l cinsti, întrucât data de 13 august era foarte aproape de cea a praznicului Schimbării la Faţă.

Cuvintele de suflet ale Sf. Maxim

Vă prezentăm câteva dintre cuvintele înţelepte şi frumoase ale Sfântului Maxim Mărturisitorul:

„Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi, despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe de acelea. Când însă o stăpâneşte iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de toate legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri, ci însăşi viaţa noastră vremelnică (...) Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită careia el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământeşti (...) Dragostea e născută din nepătimire; nepătimirea de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi îndelungă-răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica de Dumnezeu, în sfârşit frica din credinţa în Domnul“

Lucrări teologice valoroase

Sfântul Maxim Mărturisitorul a rămas cunoscut în creştinism pentru operele sale teologice, o parte dintre ele intrând şi în colecţia filocalică. Dintre aceste opere cunoscute ale Sfântului Maxim Mărturisitorul amintim: „Răspunsuri către Talasie“, tradusă şi în limba română, în care sunt interpretate o serie de texte scripturistice, „Scholia“, un comentariu la scrierile Sfântului Dionisie Pseudo-Areopagitul, „Ambigua“, una dintre cele mai cunoscute lucrări hristologice ale teologiei răsăritene, „Mistagogia“, un comentariu liturgic. La aceste lucrări de o valoare inestimabilă, sursă de inspiraţie pentru teologii de mai târziu, se adaugă „Comentarii“ la psalmul 59, la Rugăciunea Domnească, sau „Viaţa ascetică“, una dintre cele mai frumoase opere despre viaţa şi regulile monastice.

Teolog şi filosof creştin

Ca ucenic al lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul a interpretat şi folosit filosofia neo-platonică, studiind pe filosofii Plotin şi Proclu. Influenţa acestora se vede în concepţia sa antropologică. A adoptat modelul de gândire „exidus-reditus“ şi a învăţat că omul a fost creat după Chipul lui Dumnezeu şi hotărârea de a ne mântui a fost pentru a ne reuni cu Dumnezeu, după care am fost creaţi, de a redeveni Chip al lui Dumnezeu. Însă, Maxim Mărturisitorul s-a remarcat prin învăţătura sa hristologică. Susţinător aprig al diofizitismului, a celor două firi ale lui Hristos unite într-un singur ipostas, Maxim a susţinut mereu adevărul conform căruia aceste două firi au lucrări şi voinţe separate, dar teandrice, unite. Mântuirea nu ar fi fost posibilă dacă Hristos nu ar avut firea umană, pe care a îndumnezeit-o. Ca şi Origen şi Sfântul Grigorie de Nyssa, a susţinut apocatastaza, conform căreia toate sufletele raţionale vor fi până la urmă salvate, mântuite.