Rozmarinul, un excelent tonic pentru copii anemici şi bătrâni obosiţi

• E-mail
• Print
• RSS
• digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz
• Text

Datorită proprietăţilor de stimulare a corticosuprarenalelor, rozmarinul a fost considerat întotdeauna un elixir al tinereţii, care fortifică organismele anemice, debilitate prin boală sau aflate în convalescenţă. Planta acţionează în combaterea proceselor de îmbătrânire, astfel că persoanele consumatoare de rozmarin manifestă o vitalizare a activităţii tuturor organelor, un plus de energie şi de optimism.

Prima utilizare în medicină datează din jurul anului 100 î.Hr., când se prepara un ulei „Oleum coctum“, eficient împotriva tetanusului şi a paraliziei.

Multe secole a existat practica arderii crenguţelor de rozmarin pentru purificarea aerului în spitalele europene, cu deosebire în Franţa. Acest procedeu s-a păstrat până în secolul XX, dar s-a abandonat tocmai în momentul în care ştiinţa modernă a demonstrat că uleiul de rozmarin are proprietăţi antiseptice, deosebit de eficiente.

Legenda spune că bătrâna regină a Ungariei, Isabella, în vârstă de 70 de ani, care suferea de paralizie şi dureri acute de reumatism şi poliartroze, a visat un înger care i-a dăruit o crenguţă de rozmarin cu care să se facă sănătoasă. Prin macerare în alcool împreună cu alte specii aromatice, regina a obţinut o tinctură cu care s-a masat câteva săptămâni la rând. Efectele au fost miraculoase, bătrâna regină s-a vindecat, a început să întinerească, astfel că, în scurt timp, s-a recăsătorit cu regele Poloniei. Mult timp, „apa reginei Ungariei“ a fost utilizată în toată Europa, fiindu-i recunoscute efectele magice în tratarea reumatismelor.

Rozmarinul are nevoie de lumină şi căldură

Originea speciei este localizată în jurul Mediteranei, fiind cultivat, pe scară largă, în preajma litoralului. De altfel, denumirea ştiinţifică provine din două cuvinte latine „ros“ şi „marinus“, care înseamnă „roua mării“. Principalele ţări cultivatoare sunt Spania, Franţa, Italia, Tunisia, Maroc, fosta Iugoslavie şi, mai recent, SUA şi China.

În stare spontană se cultivă pe terenuri însorite, pietroase, pe ziduri vechi, ferite de curenţi reci şi ierni aspre.

În România se cultivă ca plantă ornamentală în grădini, sere şi apartamente, mai ales în zonele sudice şi sud-vestice, până la altitudinea de 1.500 metri, fiind mult apreciată pentru parfumul foarte plăcut de tămâie şi camfor.

Condiţii favorabile de cultură sunt în sud-vestul ţării (câmpia Timişului) şi în zonele ferite de curenţi reci din Dobrogea. În restul ţării, rozmarinul se cultivă în grădini, sere şi balcoane, fiind lăsat în aer liber în timpul verii, dar se protejează în timpul iernii, deoarece pretinde lumină intensă şi temperaturi care să nu scadă sub 2-60C. În aceste condiţii poate supravieţui în cultură timp de 10-20 de ani.

Planta se prezintă ca un subarbust peren, veşnic verde, stufos, de talie scundă, cu tulpini verticale, puternic ramificate, înalte de 40-80 cm, uneori ajungând la 120-150 cm în condiţii optime de căldură şi umiditate.

În scopuri terapeutice şi condimentare se folosesc frunzele sau vârfurile înflorite, recoltate începând din anul III de cultură, prin tăiere la maxim 5 cm sub ultima ramificaţie.

Rozmarinul favorizează secreţia bilei

În bolile aparatului digestiv, preparatele pe bază de rozmarin se folosesc cu succes în gastrite şi infecţii gastro-intestinale, calmarea tulburărilor de stomac şi de intestine (colite) în cazul indigestiilor provocate de stres. Favorizează secreţia bilei prin acţiunea coleretică care măreşte de 1,5-2 ori cantitatea de bilă secretată. Prin funcţionarea optimă a ficatului se asigură o bună digestie, evitând apariţia unor afecţiuni hepatice (icter, ascită, dischinezie biliară, colecistite cronice, hepatite virale şi insuficienţă hepatică). Tranzitul intestinal leneş se accelerează şi dispar atoniile gastrice, balonările, aerofagia, râgâielile, iar gazele sunt eliminate rapid. Are efect în lipsa poftei de mâncare prin stimularea apetitului.

În afecţiunile cardiovasculare, rozmarinul este un remediu de mult consacrat, acţionând favorabil prin stimularea activităţii inimii slăbite şi dureroase, tratarea tensiunii scăzute (hipotensiune arterială), reglarea ritmului cardiac cu eliminarea palpitaţiilor şi extrasistolelor provocate de stările nevrotice.

Intervine benefic în cardiopatia ischemică dureroasă, în angina pectorală şi în prevenirea aterosclerozei coronariene ca urmare a curăţirii vaselor sanguine şi a evitării rigidizării pereţilor vasculari. Datorită conţinutului ridicat în flavonoide, rozmarinul intensifică circulaţia sângelui la nivel periferic şi la creier şi se evită arteritele, trombozele, scleroza cerebrală, edemele cardiace cu umflarea gleznelor, precum şi senzaţia de sufocare sau cea de răcire a mâinilor şi picioarelor, chiar în anotimpurile calde.

Stimulează memoria şi capacitatea de concentare

Pentru reglarea sistemului nervos, rozmarinul este neegalat tămăduitor, având efecte benefice în cazuri de insomnie, stări de nervozitate, angoase, vertij, migrene de origine nervoasă, dureri de cap, depresie psihică, anxietate. Intervine în instabilitate emoţională, oboseală prelungită, slăbirea treptată a memoriei, surmenajul fizic şi intelectual. La şcolari, studenţi şi adulţii cu muncă de birou, rozmarinul îmbunătăţeşte memoria şi capacitatea de concentrare.

Bolile osoase, respectiv reumatismul cardioarticular şi degenerativ, poliartrozele, durerile articulare şi musculare găsesc alinare prin tratamente cu produse din rozmarin. Aceleaşi efecte se constată şi în nevralgii, sciatică, contuzii, luxaţii articulare.

Datorită proprietăţilor diuretice, intervine favorabil în litiaza renală, colici nefritice, edeme renale, retenţie urinară. Prin stimularea secreţiei renale are rol de curăţire a organismului de toxine.

În tratamentele externe, rozmarinul şi-a dovedit eficacitatea în întărirea şi regenerarea firului de păr şi în activarea microcirculaţiei sanguine la nivelul pielii capului. Combate alopecia, seboreea, iar prin proprietăţile cicatrizante, antiseptice şi antimicrobiene intervine în vindecarea unor dermatoze, plăgi deschise, răni purulente, râie şi înţepături de insecte.

Formele de utilizare în fitoterapie

- Decoct din 50 g vârfuri înflorite, care se fierb 5 minute într-un litru de apă; se infuzează acoperit 15-20 minute, se strecoară şi se foloseşte sub formă de comprese contra reumatismului sau se toarnă în cada de baie, adăugând 20 g sare amară pentru tratamente în dureri musculare, edeme ale gambelor şi reumatism sau la spălarea capului contra mătreţii;

- Infuzie din 20 g vârfuri înflorite la 1 litru apă clocotită; se infuzează 10-15 minute acoperit, se strecoară şi se beau 1-2 căni pe zi, după mese, cu efecte în tratarea afecţiunilor de stomac şi intestine, steatoză hepatică, boli respiratorii (gripă, pneumonie), slăbirea memoriei, astenie, surmenaj, debilitate şi ameliorarea stărilor de menopauză (climax);

- Infuzie concentrată din 50 g vârfuri înflorite la 1 litru apă clocotită; se infuzează 15 minute şi se utilizează extern în gargarisme, spălături, duşuri vaginale, frecţii la entorse şi băi în reumatisme, artroze, convalescenţă şi la copiii nervoşi;

- Macerat din 15 g frunze şi flori la 1 litru apă rece din care se beau 1-3 căni pe zi;

- Tinctură din 10-15 g de frunze uscate la un pahar alcool 700 şi un pahar apă; se lasă la macerat 10-14 zile, se strecoară în sticluţe bine înfundate şi se consumă intern câte o linguriţă de 3-4 ori pe zi, înainte de mese, având efecte contra colicilor abdominale, ateroscleroză coronariană, scleroză cerebrală, astenie, oboseală, stări de slăbiciune, întărirea memoriei, debilitate fizică la tineri, pneumonie, hipotensiune, leşin (într-o cură de 3-4 luni). Pentru uz extern, tinctura se diluează de 3 ori cu apă fiartă şi răcită şi se foloseşte în comprese sau frecţii contra paraliziei faciale, hemipareză, reumatism, contuzii, luxaţii (în amestec cu salvie), gargară pentru dureri de dinţi, antiseptic şi cicatrizant în tratarea plăgilor, degerăturilor, eczeme, acnee şi seboree.

Reţeta reginei Ungariei

- Apa reginei Ungariei se prepară din 100 g flori proaspete de rozmarin şi 20 g frunze proaspete de mentă puse la macerat în 1 ½ litri alcool 960, timp de 6 săptămâni la soare sau în loc călduros, cu agitare zilnică. Se strecoară prin stoarcere. Se adaugă apă de trandafiri (în cantitate egală) şi 50 picături ulei de rozmarin. Are efecte venotonice şi de împrospătare a tenurilor obosite şi cu pori dilataţi ca urmare a stimulării circulaţiei sanguine;

- Siropul de rozmarin se prepară numai din frunze proaspete, cu efecte excelente în ciroze, hepatite cronice, infecţii intestinale, afecţiuni bronho-respiratorii, pleurezie, nevralgii, epilepsie, paralizie, surmenaj fizic, tulburări cardiace pe fond nervos, anemie, hipotensiune, cancere;

- Vinul de rozmarin se prepară din 50 g frunze proaspete la 1 litru vin roşu de calitate, se lasă timp de 5 zile cu agitare repetată şi se consumă câte un păhărel la fiecare masă. Asociat cu frunze de salvie (câte 20 g din fiecare) şi o lingură de miere are efecte ca tonic general şi în afecţiuni cardiace, colesterol ridicat, precum şi contra asteniei, oboselii şi a stresului;

- Pulbere din frunze şi flori uscate şi măcinate fin din care se iau sublingual câte 1 gram de 4 ori pe zi, timp de minim 2 săptămâni, cu efecte de stabilizare a tensiunii arteriale, combaterea hipotensiunii şi în cazuri de instabilitate emoţională. Amestecată cu pâine albă prăjită şi măcinată, pulberea de rozmarin are bune efecte în albirea dinţilor şi fortificarea gingiilor;

- Uleiul eteric de rozmarin, diluat cu ulei de măslin, se administrează (câteva picături pe puţin zahăr) pentru întărirea nervilor şi contra crampelor intestinale, iar extern se foloseşte la frecţii în dureri reumatice, sciatică, nevralgii;

- Şamponul de rozmarin se prepară dintr-un pumn de frunze uscate, opărite cu 250 ml apă clocotită; se infuzează 3 ore acoperit şi se strecoară. În 500 ml apă distilată se

dizolvă 50 g săpun lichid de potasiu şi 10 g carbonat de potasiu care se fierb timp de 30 minute. După răcire se adaugă infuzia de rozmarin în care s-a adăugat 50 ml tinctură de rozmarin şi 1 linguriţă ulei eteric de rozmarin. Şamponul obţinut se trece într-o sticlă care se astupă bine şi se utilizează la spălarea părului de culoare închisă, eventual gras sau cu mătreaţă. Se constată un efect revigorant şi venotonic asupra pielii capului, ceea ce face ca spălatul să fie o adevărată plăcere.

Utilizări în alimentaţie

Bucătăria mediteraneană, mai ales cea franceză şi italiană, întrebuinţează rozmarinul proaspăt şi tocat mărunt la condimentarea multor preparate alimentare, cărora le dă un gust delicios, aromat, uşor amărui şi miros camforat.

Cu acest condiment se prepară supe (de ciuperci), sosuri (Grill şi cu ciuperci), umpluturi, preparate vânătoreşti, fripturi (de viţel, miel, porc, peşte şi pasăre). De asemenea, intră în reţeta de preparare a oţeturilor aromate şi a saramurilor sau la aromatizarea unor băuturi şi dulciuri. În toate aceste preparate alimentare exercită un important rol de activator al funcţiilor digestive şi efect tonic în buna asimilare a fierului, mai ales în curele antianemice la copii, bătrâni şi convalescenţi.

Din vechime s-au constatat proprietăţile conservante şi antiseptice ale frunzelor de rozmarin, fiind utilizat la prevenirea degradării cărnii şi la păstrarea mâncărurilor în stare proaspătă timp de mai multe zile, pe vreme de caniculă.